Sunt aproape sigură că nimeni nu mai scrie prefeţe bune şi sunt absolut convinsă că, oricât de bune-ar fi, nimeni nu le mai citeşte azi… Contează doar coperta, contează titlul .
Am întrebat un licean de la un colegiu naţional prestigios dacă citeşte cărţi (fiindcă şi eu, aidoma chelneriţelor din filmele americane care declară că sunt actriţe de fapt; şi eu, sunt doar temporar captivă-n trupul acesta anonim de om obişnuit, salariat sau nu; şi-n rest scriu…Mă mai despart cam cinci minute de celebritate dar înainte de a păşi alături de Eminescu în hall of fame-ul scriitoricesc vreau să-mi cunosc target-ul). Adolescentul a răspuns, cu o dezinvoltură ce m-a făcut să-mi înţeleg deplin stupiditatea: ”normal…normal că nu.”
N-am îndrăznit să mai întreb despre prefaţă…
De fapt, este firească indiferenţa tânărului cu care am vorbit: în România de azi se scriu mai multe cărţi (prea multe chiar) decât putem citi. Multe sunt proaste, nu merită prefeţe; la fel de multe sunt subbugetate şi-n spiritul sfintei economii, cel ce plăteşte factura la tipografie renunţă la prefaţă…
În afar-de asta, tot ce trebuie să ştii despre o carte e condensat adesea pe coperta IV: practic, scurt, accesibil. Fără bătaie de cap.
Totuşi, extraterestra (să-i spunem, marghioliţa) m-a rugat să-i scriu o prefaţă. Fiind de pe aceeaşi planetă cu mine, am acceptat. Spre deosebire de mine ea crede sincer că scrisul e o îndeletnicire nobilă din care se poate trăi. Ce-am mai râs auzind una ca asta! Mai ales că ea vine din domeniul vânzărilor şi se pricepe să pipăie orice piaţă. Aşa se laudă… o să îşi vândă singură cărţulia m-a ameninţat, că doar a vândut cândva şi cai verzi pe pereţi! Aşa că să nu vă miraţi dacă o extraterestră cu părul roşu explodat vă sună la uşă..
Eu cred că am o explicaţie pentru entuziasmul marghioliţei: când povestea a fost gata, a fost dată unui om important , cărturar cu faimă mare (nu spui cine) care a reuşit s-o laude atât de mult pe debutantă încât a zăpăcit-o… apoi nu s-a mai petrecut nimic.
Stilul poveştii ardelene e foarte simplu. Sincer, pur şi dur. Marghioliţa n-are habar despre pulsul lumii literare, nu vrea în Academie, cred…Avea în ea o poveste cât se poate de reală care bolborosea, clocea şi a trebuit scoasă la suprafaţă. Şi-a făcut deci, sieşi un soi de psihoterapie prin scris şi, iaca, e gata această poveste ardeleană incredibilă despre o lume obtuză, cu unguri antipatici, mătuşi exportate, o soră-bombă sexuală, tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu mult iubitul conducător al ei şi alţi maniaci simpatici…
Tot ce scrie marghioliţa noastră în cartea sa este real, a fost adevărat şi va rămâne aşa. Ai zice că totul a fost scris dintr-o suflare cu pixul “bic”, cu mâna stângă (cea pe care învăţătoarea i-o lega de bancă cu o sfoară ca s-o oblige pe mica nesupusă să nu mai fircălească în oglindă şi să redevină normală)…
Dacă o veţi întreba cine e personajul principal al cărţii, răspunsul va veni la fel de simplu cum îi e scriitura : “biblia”. Cartea sfântă şi credinţa în numele cărora roşcata a rămas proscrisa familiei…
Dar starea de outcast i-a priit acestui mic rechin rătăcit în lumea atât de reală de la graniţa orientului cu occidentul pentru că după ani a reuşit să îşi reverse atât de sincer, cu atâta putere amarul. E poate de vină şcoala de directori pe care a urmat-o scriitoarea, e poate de vină spaima de gaborul care a vrut s-o cumpere cu o valiză de aur curat, sau cine ştie?? e poate rodul eficienţei rândăşeşti dobândite în crâşma unui tată impecabil cu costum la dungă şi servietă diplomat…
Marghioliţa şi-a dorit să fie un stindard, stindard,stindard. A luat o palmă de la viaţă. Aşa că n-a mai devenit stindard …S-a botezat şi a crescut. Are copii ei care trebuie să ştie de unde vin, ce sânge curge în vinele lor şi de ce Biblia nu poate ţine niciodată locul iubirii şi căldurii familiei …
…şi marghioliţa a mai aflat ceva scriindu-şi viaţa: şi-a făcut propriul drum: “departe de legile astea absurde ale familiei, eu nu sunt nici maghiară, nici româncă, nici nebotezată(…) nu vreau să trăiesc în alte ţări, dar dacă mă uit mai atent la a mea nu îmi vine nici să rămân…”
Povestea ardeleană are mult umor şi-un soi de haz de necaz robust. E ca o ceapă verde: te face să plângi până te umflă râsul. Sau invers.
E o carte de care m-am îndrăgostit. Şi ştiţi ceva?! Fiecare ar trebui să muşte fără frică din ceapa asta verde!
SEMNAT : Vrăji
cartile dorei 