Arhivă pentru Martie 2010

31
Mar
10

Romania muncesteeeeeeee!

Ieri intindeam hainele pe sarma rosie intinsa intre doua reazeme ruginite infipte estetic in peretele blocului. Munca manuala de rutina, nu foloseste si creierul. Asa ca imi caut o ocupatie , o satisfactie vizuala. Iar ea era jos intinsa pe iarba blocului. Satisfactia. Momentul unic si magic de glorie, al unei fiinte umane, cele zece minute de faima al unei vecine se petreceau in fata ochilor mei. Era cald , era soare, era inainte de Pasti. Vecina mea, normal spala covoare…  O vreme , caci fiind si ardeleanca a zis ca trebuie sa si odihneasca. Spalase jumate de covor, merita hodina. Asa ca s-a dus in casa si si-a adus o perna si un pled si s-a asezat pe jumatatea uda si curata a covorului. Dormea la soare. Legata la cap cu un batic, cu sortul pus peste treningul din fas multicolorat, dormea.

Romanieeeeee, trezeste-te! Acesta ar fi fost titlul pozei, daca as fi reusit sa fac aceasta poza. As fi castigat sigur un premiu cu ea. Pentru ca nimeni altii decat noi nu ar putea face acest lucru, atat de natural , atat de adanc infipt in fiinta noastra. Suntem singurul popor pe care munca nu il omoara! Pe noi munca nu ne cizeleaza, nu ne educa, noi o combinam pe ea! In timp ce realizam aceste lucruri, corpul ma tragea in camera, sa iau aparatul foto, dar ochii imi erau fixate pe aceasta imagine, nu ma puteam clinti.

In secunda urmatoare, vecina a deschis ochii, mi-a zambit, s-a ridicat, si-a aranjat sortul si s-a apucat de treaba.

Atat. Atat despre a fi ardelean.

26
Mar
10

Frumoasa si bestia

Pe la firma tatalui meu trecea des, un mare comerciant, mai oaches, cu o mustata foarte ingrijit rasucita, cu ochii din carbuni, foarte patrunzatori, frumusel. Facea negot cu tata blugi, in toate formele si culori, marea mea placere era sa stau si sa ii ascult cum negociaza un pret rezonabil pentru amandoi. Schimburile de replici abile, mici santaje, complimente siropoase, mistouri despre calitatea marfii, salutari familiei toate astea indicau mici fluctuatii de pret aidoma celor de la Bursa din Londra. Printre aceste replici , candva s-a strecurat, foarte subtil, aproape neobservata intrebarea daca eu m-as marita cu el si cat aur ar trebui sa aduca pentru asta. Tata a luat-o ca pe o gluma buna, el acordandu-mi din start destula incredere in alegerea mea. Intr-o dimineata apare Gabor cu sotia lui, mai tanara decat mine cu multi ani, avea doar 18, si cu cei patru copii. Noi bucurosi de asa oaspeti, am facut cafele, am adus prajituri, am incercat sa ii facem sa stea cat  mai confortabil in austerul nostru sediu de firma. Apoi brusc ,Gabor i-a zis la tata ca e vremea sa discute despre afaceri, eu a vrut sa ies sa ii las singuri, dar Gabor mi-a zis ca trebuie sa raman si eu. Mirarea crestea vertiginos in mine, cand Gabor a deschis o valijoara plina cu aur si a pus-o pe biroul tatalui meu. Eram blocati amandoi. –Am venit sa o iau de nevasta! I-a zis el tatalui meu. O iau asa cum ii , s-a invata sa poarte fuste si sa vorbeasca cu respect cu mine! II adevarat ca ii cam batrana ( aveam 22 de ani), da ma descurc io cu ea.  Am izbucnit in ras si eu si tata, dar ne-am oprit cand am vazut fata jignita a lui Gabor. –Trebuie sa o intrebi pe ea!, a zis tata abia stapanindu-si un suris cu mii de intelesuri, de fapt imi pasa mie mingea, eu trebuia sa gasesc un mijloc politicos de a-l refuza. –Dar sotia ta ce zice despre asta? Ce vrei sa faci cu ea? Divortezi? l-am intrebat pe Gabor.  M-am uitat la ea, era atat de senina, atat de putin nelinistita. Am sesizat rapid ca din partea ei nu voi primi sprijin in a-i respinge propunerea lui Gabor, era resemnata in ideea de a deveni a doua sotie. Acesta devenea tot mai impacientat: –Nu ajunge cat aur am adus? Ii adevarat ca are scoli multe dar sa nu uitam varsta pe care o are! Foarte socata de ce se intampla i-am explicat cat am putut mai serios lui Gabor ca asa ceva nu se poate intampla, dorinta lui este ilogica, ilegala, imorala si intre noi nu este nimic, si pana sa apuce sa respire sau sa imi raspunda ceva, am salutat si am tulit-o la masina. Aceasta era parcata departe de firma, asa ca pe cand m-am suit in ea m-am simtit in siguranta. Am inchis cu grija usa, am vrut sa pornesc motorul dar ridicandu-mi ochii spre parbriz am vazut ochii arzatori, doi carbuni incinsi, ai lui Gabor. Am inceput sa tremur, insistenta lui devenea mai mult decat ceea ce puteam eu rezista, dar gandindu-ma ca niciodata nu fusese nepoliticos, am deschis incet geamul masinii. –Te-am jignit cu ceva de ai fugit? Cum te pot face sa te razgandesti? Fata imi ardea de furie si jena, imi venea sa pornesc motorul si sa o tai de acolo, dar m-am apucat sa ii mai explic inca o data de ce mi se pare nebuneasca si imposibila ideea lui. M-a ascultat atent, aveam senzatia ca ochii lui citeau direct de pe circumvolutiunile creierului meu, apoi mi-a zis foarte apasat: –Nu o sa stii niciodata ce pierzi!

Fata lui oglindea o mila imensa fata de mine, convins fiind ca un asemenea barbat ca el , eu nu voi mai gasi niciodata. Il priveam atenta si niciodata in viata nu am simtit in jurul meu atata siguranta masculina de sine, senzualitate, ochii care ardeau dornic, mocnit, mustata care abia acoperea buzele rosii, carnoase. Am pornit motorul in tromba si am disparut. In zilele ce au urmat am avut grija sa ocolesc sediul firmei, sa nu il mai intalnesc.

Tata nu a contenit multa vreme sa faca misto de extraordinara sansa pe care am refuzat-o, dar nici eu nu ma lasam mai prejos, stiam de la bunici ca si el fusese pe punctul de a fi cumparat dupa razboi de o famile de evrei, ce nu puteau avea copii si care il indragisera atat de mult incat doreau sa ofere oricat numai sa il poata infia.

25
Mar
10

scrisoare de dragoste de la vraji

Sunt aproape sigură că nimeni nu mai scrie prefeţe bune şi sunt absolut convinsă că, oricât de bune-ar fi, nimeni nu le mai citeşte azi… Contează doar coperta, contează titlul .
Am întrebat un licean de la un colegiu naţional prestigios dacă citeşte cărţi (fiindcă şi eu, aidoma chelneriţelor din filmele americane  care declară că sunt actriţe de fapt; şi eu, sunt doar temporar captivă-n trupul acesta anonim de om obişnuit, salariat sau nu; şi-n rest scriu…Mă mai despart cam cinci minute de celebritate dar înainte de a păşi alături de Eminescu în hall of fame-ul scriitoricesc vreau să-mi cunosc target-ul). Adolescentul a răspuns, cu o dezinvoltură ce m-a făcut să-mi înţeleg deplin stupiditatea:  ”normal…normal că nu.”
N-am îndrăznit să mai întreb despre prefaţă…
De fapt, este firească indiferenţa tânărului cu care am vorbit: în România de azi se scriu mai multe  cărţi (prea multe chiar) decât putem citi. Multe sunt proaste, nu merită prefeţe; la fel de multe sunt subbugetate şi-n spiritul sfintei economii, cel ce plăteşte factura la tipografie  renunţă la prefaţă…
În afar-de asta, tot ce trebuie să ştii despre o carte e condensat adesea pe coperta IV: practic, scurt, accesibil. Fără bătaie de cap.
Totuşi, extraterestra (să-i spunem, marghioliţa) m-a rugat să-i scriu o prefaţă. Fiind de pe aceeaşi planetă cu mine, am acceptat.  Spre deosebire de mine ea crede sincer că scrisul e o îndeletnicire nobilă din care se poate trăi. Ce-am mai râs auzind una ca asta! Mai ales că ea vine din domeniul vânzărilor şi se pricepe să pipăie orice piaţă.  Aşa se laudă… o să îşi vândă singură cărţulia m-a ameninţat, că doar a vândut cândva şi cai verzi pe pereţi! Aşa că să nu vă miraţi dacă o extraterestră cu părul roşu explodat vă sună la uşă..
Eu cred că am o explicaţie pentru entuziasmul marghioliţei: când povestea a fost gata, a fost dată unui om important , cărturar cu faimă mare (nu spui cine) care a reuşit s-o laude atât de mult pe debutantă încât a zăpăcit-o… apoi nu s-a mai petrecut nimic.
Stilul poveştii ardelene e foarte simplu. Sincer, pur şi dur. Marghioliţa n-are habar despre pulsul lumii literare, nu vrea în Academie, cred…Avea în ea o poveste cât se poate de reală care bolborosea, clocea şi a trebuit scoasă la suprafaţă. Şi-a făcut deci, sieşi un soi de psihoterapie prin scris şi, iaca, e gata această  poveste ardeleană incredibilă despre o lume obtuză, cu unguri antipatici, mătuşi exportate, o soră-bombă sexuală, tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu mult iubitul conducător al ei şi alţi maniaci simpatici…
Tot ce scrie marghioliţa noastră în cartea sa este real, a fost adevărat şi va rămâne aşa. Ai zice că totul a fost scris dintr-o suflare cu pixul “bic”, cu mâna stângă (cea pe care învăţătoarea i-o lega de bancă cu o sfoară ca s-o oblige pe mica nesupusă să nu mai fircălească în oglindă şi să redevină normală)…
Dacă o veţi întreba cine e personajul principal al cărţii, răspunsul va veni la fel de simplu cum îi e scriitura : “biblia”.  Cartea sfântă şi credinţa în numele cărora roşcata a rămas proscrisa familiei…
Dar starea de outcast i-a priit acestui mic rechin rătăcit în lumea atât de reală de la graniţa orientului cu occidentul pentru că după ani a reuşit să îşi reverse atât de sincer, cu atâta putere amarul. E poate de vină şcoala de directori pe care a urmat-o scriitoarea,  e poate de vină spaima de gaborul care a vrut s-o cumpere cu o valiză de aur curat, sau cine ştie?? e poate rodul eficienţei rândăşeşti dobândite în crâşma unui tată impecabil cu costum la dungă şi servietă diplomat…
Marghioliţa şi-a dorit să fie un stindard, stindard,stindard. A luat o palmă de la viaţă. Aşa că n-a mai devenit stindard …S-a botezat şi a crescut. Are copii ei care trebuie să ştie de unde vin, ce sânge curge în vinele lor şi de ce Biblia nu poate ţine niciodată locul iubirii şi căldurii familiei …
…şi marghioliţa a mai aflat ceva scriindu-şi viaţa: şi-a făcut propriul drum: “departe de legile astea absurde ale familiei, eu nu sunt nici maghiară, nici româncă, nici nebotezată(…) nu vreau să trăiesc în alte ţări, dar dacă mă uit mai atent la a mea nu îmi vine nici să rămân…”

Povestea ardeleană are mult umor şi-un soi de haz de necaz robust. E ca o ceapă verde: te face să plângi până te umflă râsul. Sau invers.
E o carte de care m-am îndrăgostit. Şi ştiţi ceva?! Fiecare ar trebui să  muşte fără frică din ceapa asta verde!

SEMNAT : Vrăji

23
Mar
10

La Buda

Bunicul nu mai vorbea de mult cu mine despre Botez, cand intr-o zi, nu mult dupa ce matusa mea ne adusese cadouri ametitoare de la Viena, mergeam impreuna cu tata prin niste nameti mai inalti decat mine, spre bunica. Si in ciuda vointei mele m-a lasat acolo. De suparare, si pentru ca nu vroiam sa vorbesc cu nimeni, m-am dus la toaleta. Am stat mult acolo desi nu ma scapa nimic, numai asa in ciuda lor sa nu poata intra la toaleta. Am auzit ca pleaca tata.

Apoi am auzit clopotei sunind si voci vesele de copiii si am vrut sa ies sa vad. Ma gandeam ca a venit Dumnezeu si ingerasii lui pe scara blocului bunicii si ca acuma vorbesc cu bunicul care se grabise sa deschida usa apartamentului.

Deci, am incercat sa ies de la toaleta, dar bunica, mai rapida a inchis usa inapoi si a tinut de ea zicand:

–Acolo sa ramai ca esti nebotezata! Sa nu indraznesti sa iesi de acolo sa te vada popa! Sa nu indraznesti sa te atingi de apa sfintita! si a inchis usa cu cheia.

Era mai bine asa, ma gandeam, caci oricum imi era frica si de preot si de bunica, imi era asa de frica incat instantaneu mi-am dat seama ca imi trebuie treaba mare, si m-am asezat pe tron, cu fata la usa , atenta , foarte atenta.

Il auzeam pe preot cantand si clopoteii ii auzeam, si speram ca daca nu respir si nu trag apa , am sa scap usor si popa nu va afla ca sunt si eu acolo.

Bunica impartea bani copiilor , cand incet, popa s-a apropiat de usa mea, a apasat pe clanta, apoi vazind cheia, a rasucit-o.

Eram ingrozita de ce avea sa se intample cu mine, si de miros, si inca asteptam salvarea sa apara de undeva.

Usa se deschidea incet, am inchis ochii, am auzit strigatul buncii :

–Acolo, nuuuuuuuuuuuu!

L-am auzit pe bunicul :

–Nu, pe ea nu, ca ii nebotezata ! Treceti mai departe!

Dar, usa nu se inchidea, unghiile imi intrau tot mai tare in carne, asa ca, incet, am deschis ochii si am vazut in fata nasului meu un inel mare de aur. Nu stiam ce cauta acolo, asa ca am privit in continuarea inelului, era preotul, dind aprobator din cap si stropindu-ma cu maturica lui. Mi-am dat seama ca nu stiu ce trebuia sa fac, simteam ca ar fi trebuit sa stiu, si ca ar fi trebuit sa fac ce ar fi trebuit sa stiu, si toti asteptau acum asta, asa ca am zambit. Le-am zis calma (oricum ma astepta iadul):

–Nu va suparati, eu as termina ce am inceput. Nu se simte mirosul? Si am impins mana si am inchis usa.

Zgomotele clopoteilor se stingeau incet, si stiam ca bunicii nu ma vor ierta niciodata. Si nu m-am inselat. Am stat acolo pana a venit tata dupa mine.

21
Mar
10

Agentia de FUTUrism

AGENTIA DE FUTURISM

Daca as fi reusit sa am energia si timpul necesar pentru a duce la indeplinire toate visele pe care le-am avut din copilarie si pana acuma, daca as fi reusit sa ajut oamenii din jurul meu sa isi implineasca visele si viitorul,  atunci nu m-as fi gandit niciodata ca ar trebui cineva sa infiinteze o  agentie de futurism.

Cum ar trebui sa arate o astfel  de agentie?

Habar nu am.

Dar ar trebui sa existe.

Ar trebui sa aibe scaune relaxante, o muzica ambientala, acvarii  si un aparat de inregistrat visele si un aparat care sa distruga oamenii care rad de visele altora.

Am un prieten care si-a dorit sa fie locomotiva, dar destinul i s-a impotrivit si acuma lucreaza la NASA.

Un alt prieten a vrut sa construiasca cladiri uriase, iar acuma vinde desuuuri de dame.

Eu am vrut sa fiu pionier de frunte, cateodata am vrut sa fiu steag, sa flutur semet, clar ca nu am sa va spun ce am ajuns.

Mai ai poza ta din clasa intai ? o poza de la liceu ? Uita-te atent la tine  pret de o secunda.

Daca pozele ar vorbi, amintirile ar fi vii, le-am putea retrai,  am stii iar ce gandeam, cand eram copii.

Probabil poza ta, din rama ti-ar soptii: « stii? Nu esti ceea ce-ti doreai sa fii. »

As vrea sa aflu unde este locul unde se strang visele pe care nu ni le implinim. Cine le strange? Se recicleaza?

As  intra intr-un alt magazin, de inchiriat ganduri si vise, cu mii de vitrine. Bineinteles ca vreau sa gust din tot ce vad.
Ce imi oferiti?
Oare nu ar fi o bucurie sa simtim gandurile altuia?

E important sa devenim ceea ce visam?

Daca Oscar Wilde zicea :

« Problema este nu ceea ce facem, ci ceea ce devenim”

atunci, in acest context, avem o problema.

Daca nu facem nimic, nu devenim nimic si suntem liberi sa visam ca vom deveni orice.

Daca am apela la un specialist in vise, ne-ar spune urmatoarele:

Scenariul de viaţă este legat de ceea ce dorim să realizăm în viaţă, actorul principal suntem noi, dar şi alte personaje şi cu toţii avem de jucat anumite roluri. Este ca şi cum am avea în minte o anumită înregistrare şi e de dorit s-o păstrăm atunci când funcţionează, s-o actualizăm ori de câte ori avem nevoie, să-i aducem anumite îmbunătăţiri, s-o perfecţionăm continuu. Dar atunci când ne sabotează, limitându-ne gândirea şi alegerile, e cazul s-o dăm la o parte şi vom face o înregistrare nouă, care să sprijine dorinţa şi efortul nostru în atingerea scopurilor. Piatra de temelie în schimbarea scenariului de viaţă este înţelegerea modului în care gândim, înţelegând structura gândirii nostre, cu siguranţă o vom putea influenţa, o vom putea schimba în momentul în care dorim cu adevărat sa facem această schimbare.

Pentru a ne atinge scopurile, trebuie sa dobândim capacitatea de a ni le putea imagina, trăi şi simţi. Să păşim cu încredere în sistemul nostru propriu, să-l explorăm, să fim sinceri şi cu încredere în noi şi în oportunităţile care se deschid şi se manifestă permiţând rezultatelor să apară.

Deci daca ne-am lua dupa ei pare foarte complicat sa visezi. Chiar complicat.

Eu zic ca e mai usor sa deschidem o agentie de futurism, nu stiu cum va arata dar putem visa impreuna. Ce zici ?