Arhivă pentru Noiembrie 2010

30
Noi
10

Lista de lucruri fără de care nu aş putea emigra

Lista de lucruri fără de care nu aş putea emigra şi de ce:

1. Paşaportul – ca am poză faină în el

2. Săpun Cheia- să nu creadă ăia că suntem nespălaţi

3. Ciocolata Rom- clar de ce

4. Muzica – Iris, Compact, Chilian, Dan Spătaru – drumurile noastre toate…..

5. Măcar un detz de pălincă de Maramu, pentru zile bune

6. Deodorant Farmec 13, că ei au Dior şi altele

7. Chiloţi tetra – clasici, pentru zile negre

8. Slană, brânză telemea, ceapă, tot pentru zile negre

9. Poza mea în clasa a I-a, pentru ca eram frumoasă, de aia

10. Macrameurile mamei, să vadă că avem cultură

11. Un caiet dictando şi unul studentesc, să am în ce scrie

12. Dacia Logan, că îi cea mai tare din parcare

13. Tot ghinionul ce l-am avut şi în România, că îi sticky şi oricum vine şi singur

14. Povestiri Istorice- pentru copii şi şcolari- şoimi ai patriei şi pionieri, pentru copii mei,

15. Ţigări ieftine din Ucraina, măcar un bax,

16. Carnetul roşu de partid a lui tata,

17.Prietenii, că la nevoie se cunosc, şi la bine şi la rău,

18.Peştele de pe macrameu… no, era sa îl uit!

19.Poza de la nunta bunicii, că părinţii nu şi-au făcut, pentru a vedea tot timpul de unde vin şi încotro mă duc,

20.Rochia mea de mireasă şi rochiile de gravidă, pentru că nu se ştie niciodată.

Tu?

Tu ce ai duce cu tne, doar pentru a fi sigur că îţi păstrezi identitatea naţională, chiar dacă nu asta vrei?

Anunțuri
29
Noi
10

Pentru cine stă pe gânduri să emigreze….

Pentru că urmează ziua naţională, am găsit câteva motive pentru a ramâne în România:

1) Pentru că din România poți să pleci, totuși, oricând…Nu te ține nimeni cu forța;

2) Pentru că aici ceilalți sunt gata să împartă cu tine tot ce au: manelele din mașină, gripa din autobuz și nevasta de acasă;

3) Pentru că doar în România  se nasc pui vii!

4) Pentru că doar în România sunt mai multe Jeep-uri decât milionari și mai mulți milionari decât firme;

5) Pentru că doar aici ni se pare firesc să primim fără să oferim ceva în schimb;

6)Pentru că numai în România iarna te poate găsi nepregătit în decembrie;

7) Pentru că România e singura țară în care numai dacă privești la cei care muncesc, primești un spor de spectator numit „indemnizație de conducere”;

8) Pentru că doar aici te poţi bucura în orice clipă de ospitalitatea proverbială a poporului român. De pildă, în trafic toată lumea vrea să-ţi cunoască mama şi să-ţi iubească copiii, morţii şi sfinţii;

9) Pentru că suntem singurul neam la care „hoțule” este o vorbă de alint;

10) Pentru că doar aici putem vorbi urât de unguri, bulgari, evrei, olteni, moldoveni, ardeleni… și să fim considerați haioși în același timp;

11) Pentru că în România iarna nu ii ca vara;

12) Pentru că aici cineva se poate numi Simona Sensual, fără să fie neapărat actriţă porno;

13) Pentru ca avem mai multe Silicon Valley, dar nu între două dealuri din California, ci intre doua țâțe din Dorobanți;

14) Pentru că aici poți să devii șofer, fără să dai vreun examen;

15) Pentru că numai în România se poate organiza campionatul mondial de 3000 km slalom printre obstacole (căruțe, gropi, câini morți de foame,  morți de beți);

16) Pentru că pe meleagurile românești zăpada este considerată sfântă, numai pentru că a picat din cer… Odată aşezată pe şosea, o lună de zile nu o mai atinge nimeni;

17) Pentru că în România se iau pauze înainte de a incepe munca;

18) Pentru că românii sunt foarte atașați de noțiunea de politețe. Atât de atașați, încât, de pildă, le este foarte greu să dea de la ei un simplu „bună ziua”;

19) Pentru că doar aici parfumul se cumpară dupa nume, nu după miros;

20) Pentru că atunci cind toate locurile din iad vor fi ocupate, România va deveni destinația de rezervă. Cei care rămân aici vor fi scutiți de cheltuielile de transport.

25
Noi
10

Dora şi “Tricoloru lu’ peşte e o cârpa din 3 culori.”

Dora şi “Tricoloru lu’ peşte e o cârpa din 3 culori.”

Departe de mine gândul ca aş fi o patrioată. Pentru a fi asta , trebuie să faci ceva semnificativ pentru patria ta. Şi totuşi mă gândesc cât de uşor, noi românii, poate şi alţii, nu ştiu, luăm peste picior câteva lucruri care ne marchează diferit  în faţa celorlalţi.

Tricolorul este un simbol, un simbol a ceea ce am fost, sau vrem să gândim că am fost, un simbol despre ce suntem acuma, sau ne dorim să devenim.

Este doar un simbol, de noi depinde dacă el flutură în mâinile noastre, sau este o cârpă în trei culori.

Este un simbol al acceptării: ne acceptăm istoria, ne acceptăm prezentul, mergem mai departe şi facem ceva împreună.

Este un dar ce ne-a fost lăsat, cu speranţă sau nu, pe care îl tinem noi acuma în mâini şi depinde doar de noi, dacă cei ce îl vor primi vor simţi ceva când il vor vedea fluturând.

Este poate adevărat, că în aceste timpuri, sunt oameni care nu simt că acest simbol îi reprezintă, dar cred că acest lucru nu este vina tricolorului, ci vina noastră, doar a noastră.

Ştiu că mulţi, de-a lungul istoriei au facut propagandă peste el, dar ştiu că el a avut şi are puterea de a lăsa aceste lucruri să curgă , fluturând netulburat. Este treaba noastră să ştergem aceste neguri din jurul lui şi să ii atribuim o valoare reală, direct legată de ceea ce suntem noi acum.

Şi atunci tricolorul va flutura din nou, vesel, vechi şi totuşi nou.

Deci, dacă spui ca eşti român şi simţi ceva pentru această cârpă pentru unii, tricolor pentru alţii, atunci fii român chiar dacă asta, acum, doare!

Dacă nu, hai să le ştergem pe toate, toate şi să fim singurul stat din lume fără steag, fără stemă, fără nimic. Hai să fim inexistenţi!

Din păcate între aceste două lucruri nu există un compromis, nu poţi spune că eşti român şi să spui că steagul îi o cârpă, sau că eşti din alt colţ al universului şi îţi tresaltă inima de bucurie ca vezi steagul român.

24
Noi
10

Dora şi libertatea

N-am trăit mai bine sau mai rău decât copiii de azi. Am trăit. Pe noi ne-a adus barza, şoimi ai patriei, spre comunism în zbor.

Am supravieţuit parizerului în Scânteia, prafului de oua, având ouale în praf. Somnul nostru era păzit de ochiul peştelui de sticlă de pe soba bunicii, îngânând până adormeam „noi in anu 2000”.

Citeam pe ascuns „Căderea Constantinopolelui” şi „Armele lui Krupp”, iar la vedere „Cireşarii” şi Jules Verne.

Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram să ieşim afară. „Mama lu’ Pamela… O lasaţi pe Pamela afară?”

Băieţii îşi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbaliştilor. Jucam fotbal pe terenuri decupate din cartoane, vopsite cu carioca, iar fiecare nasture avea un nume. Îngheţata Polar!

Aveam bara de bătut covoare de lângă bloc, păpuşa Mihaela, gumele de mestecat în care îţi scoteai dinţii. Erau de două tipuri: ţigarete şi lame. Ţigaretele, când le băgai în gură se făceau firimituri şi când se închegau acele particule, îţi trebuiau niste maxilare de dinozaur să poţi mesteca cauciucul ăla. Lamele erau aproape imposibil de mestecat şi parcă erau din sticlă când le băgai în gură: se spărgeau în mii de bucăţele.

Nu aveam Playstation, 99 de canale prin cablu, dolby surround, celulare, calculatoare, chat. Dar aveam prieteni… Verile noastre aveau miros de mare şi gust de aer.

Ne smulgeam numerele matricole cusute pe braţul uniformei şi făceam cozi la filme să vedem „Liceeni” sau „Cel mai fericit dintre pământeni”. Dar nu ştiu cum de s-a întamplat, am reuşit, aşa copii cum eram, să fim fericiti. Câte-o raţie mică, să ajungă la toată lumea…

Noi n-am avut DVD player, jucam „fazan”; cinci minute pe zi, înainte de telejurnal, ne uitam la „Mihaela şi Azorel”, alb-negru. Ne puteam culca la ora zece când se termina programul şi se lua lumina. Aveam Dallas şi Onedin şi”Winnetou” la unguri ( nagyon szép:)). Culmea e ca toata lumea îşi dorea televizor.

Aveam clasoare cu timbre şi aveam sugativă şi pic cu care ne ştergeam singuri greşelile, lingeam cretă şi lipici în cutie albă de plastic cu lopăţică. Ce meseriaş era sa mergi la şcoală cu lumânarea la tine, că se lua curentul.

Ascultam muzica la maguri şi casuri , făceam serate cu sandviciuri aduse pe tavă de acasă. Noi, n-am avut manele!!! Primeam/trimiteam bilete în care ni se cerea/ceream prietenia, completam oracole pline de poze decupate din almanahul „Pentru Patrie”. Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria: ERA FRUMOASĂ COPILĂRIA MEA!

Adidaşii „originali” aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadări, miros de BT, pastă de dinţi Optima cu aromă de banane, bucheţele de ghiocei.

Noi nu aveam pub-uri, aveam majorate şi ascultam AHA şi Depeche Mode şi amestecam CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking până ne îndrăgosteam.

Eram mişto şi faini, niciodată cool.

N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri şi nici internet-cafe-uri, aveam activităţi pionereşti, P.T.A.P., Constitutie, C.S.P . Mie nu-mi pare rău ca l-au împuşcat pe Ceauşescu, imi pare rău că nu i-au împuşcat pe toţi, inclusiv pe ăia care l-au împuşcat pe Ceauşescu .

Autobuzele, cum mi le amintesc eu, erau nişte chestii zgomotoase şi supraaglomerate cu toate uşile deschise, cu un rezervor uriaş de gaz deasupra şi câte un ciorchine de oameni atârnând din fiecare uşă.

Atunci exista sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii. Acum este la fel, da ii spune „making interpersonal connections” sau „forging bussines relations networks”.

Atmosfera cenuşie. Nu am cum reda exact atmosfera asta, pentru cine nu a trăit-o, e imposibil. Dar corespunde cu feeling-ul ăsta deprimant: la ţară, totul era cafeniu şi nămolos, la oraş – cenuşiu şi jegos. Întuneric, frig, magazine triste.

Pe vremea aceea era mai bine să trăiesti în occident, azi ESTE mai bine să trăieşti tot în occident!

Noi n-am trăit mai bine sau mai rau. Am trăit.

Cozi. Imens de multe cozi. Coada e o chestie cu care am facut primii mei paşi de „cetăţean care devine membru al societăţii”. Ne strângeam cu toţii şi stăteam cu rândul, unii se jucau iar cei mai mici stăteau de planton în faţa blocului ca să-i spună mamei unde sunt să vină cu banii sau să mă ia acasă. Era o goană parcă animalică când se „dădea ceva”. Şi acum mai vad la oamenii marcaţi de acel trecut, sticlirea aceea nebună în ochi, să ia orice chestie înaintea celorlalţi şi pe urmă să se bucure parcă de o reuşită vitală. Nu uit cum am stat o zi întreagă la „tacâmuri” şi pe la ora 17 ni s-a spus „nu mai vine maşina azi”!

Atunci nu erau ştirile de la ora 5, ci doar radioşanţul!

Aveam poveşti frumoase: Scufiţa roşie (pentru că era pionieră), Pinnochio (pentru că toţi cântam marile realizări şi le aşteptam să vină), Alb ca zăpada şi cei 7 pitici (pentru că toata lumea îşi indeplinea planul cincinal). Acuma Scufiţa nu mai e rosie, că e de tranziţie sau capitalistă, Albă ca Zăpada are dinţi de aur şi cântă manele cu piticii, iar Prâslea cel voinic recandidează pentru merele de aur.

Nu aveam patinoare artificiale, aveam gheaţă în cameră iarna, de nu puteam deschide uşa de la balcon de gheaţa care se forma pe interior !

Un cartuş de kent pt doctor, salvarea după 70 de ani nu mai venea cu prioritate, astea ţineau de speranţa la viaţa!

Să facem un efort de imaginaţie şi să vedem cu ochii minţii ipotetica Românie comunistă şi ceauşistă a anului 2009. Mai putem?

Mirosul de transpiraţie al vecinilor la coadă, basca ridicată ritmic pentru a aerisi suviţele jilave, linse matematic pe oul perfect.

Ştii ce credeau majoritatea românilor că este revoluţia ? Un lanţ mai lung, un coteţ mai mare şi ceva boabe în blid. Când colo, s-au trezit că libertatea înseamnă altceva. Din când în când, pe gardul rupt, câte un câine bătrân mai ridică piciorul şi marchează teritoriul. Priveşte la ruinele coteţului şi oftează la „vremurile fericite”. Aşa este, era doar o curte mică, cu un gard din scânduri, lanţul avea doar doi metri, dar măcar mai avea parte de o lătură ( rămasă de la porci ), stăpânul îţi mai arunca câte o jumară, mai lingeai blidul … Era o formă de siguranţă. Acuma cainele este bătrân, dar vremurile bune, când stătea toată ziua, fără să facă nimic, nu se vor mai întoarce niciodată.

Cât timp am fost legaţi, nu ştiam că există noţiunea de „liber”. Între timp am aflat şi îmi place aşa. Şi atunci eram liberi. Eram liberi. Liberi să ne uităm pe geam. Liberi să ne mai punem pe noi, încă un pulover, să nu ne fie frig. Liberi să ne îmbrăcăm în uniforme când mergeam la şcoală. Liberi să spunem poezii cu patria şi conducătorul iubit. Liberi să facem muncă patriotică. și chiar încurajaţi.

Ştii ce păţesc păsarile crescute în colivie cărora le dai drumul în libertate, în pădure? Mor. Nevinovate.

Am trăit bine şi, şi atunci şi acuma, ni se tot spune asta!

18
Noi
10

Dora şi Stema

Dora şi Stema

 

Când s-a născut Dora era o stemă frumoasă şi mult cântată, iar Dora îşi dorea să fie steag şi să fluture în vânt.

Asta:

Îmi spunea că avem cereale, paduri, ape, petrol, munţi şi peste toate un soare mare, mare. Şi pentru că toate au un nume ţara asta se numea Republica Socialistă România. Habar nu aveam ce înseamnă.

 

 

Apoi intr-o clipă totul s-a schimbat şi stema mea frumoasă a dipărut, iar steagurile aveau pe ele doar asta:

O gaură, un hău, nimic.

Cineva a furat munţii, pădurile, apele, petrolul şi ceea ce este şi mai trist au furat soarele!

De ce?

 

Apoi ca să nu se observe au pus asta:

Adică istoria.

Sau este mai ilustrativ pentru imaginea noastră animale de pradă, săbii, delfini jucăuşi.

Nu mai înţeleg nimic.

Mai întâi m-au minţit că în anul 2000 când nu voi mai fi copil, vom face ce am făcut cândva, iar acuma realizez că totul a dispărut si mi-a rămas doar istoria?

AŞA NU MAI VREAU SA FLUTUR!

17
Noi
10

Ne naştem imaturi, nepregătiţi

Când se naşte un pui de căprioară (doar pentru Ana, pui de caprioara se va citi pui de diavol tasmanian) e apt pentru viaţă, într-o clipită.
Noi, nu.
Noi ne naştem şi depindem de alţii, să ajungem la maturitate.
Se spune ca este nevoie de un sat întreg pentru a creşte un copil.
Ajungem maturi şi realizăm cu uimire că suntem nepregătiţi pentru viaţă.
Am 38 de ani şi simt că abia acum sunt pregatită pentru liceu, capabilă să savurez pauzele şi prietenii, pentru facultate.
Eşti apt pentru viaţă când poţi să iţi câştigi pâinea? Imi castig painea, dar nu sunt gata sa dau piept cu viata!
Ce inseamna sa fii matur? Ce inseamna maturizare? Am totu’ varza in cap. Mama vrea sa fiu mereu copil, dar sa gandesc ca un om mare.
Ce înseamnă să fii matur? Cica….
1. Asumarea responsabilitatilor
Un om matur va accepta ca este singurul responsabil pentru propria viata si decide sa faca ce e necesar ca sa traiasca asa cum a decis.
Hhhhhmmmm, sincer, nu am văzut încă aşa ceva, mai caut.
2. Un scop inalt
Un om matur are unul sau mai multe scopuri inalte pentru care traieste. Ceva care sa transceanda peste problemele marunte ale zilei de azi sau de maine.
Asta cum a mai cazut in context? Ce legatura are cu subiectul, de ce e legata de maturitate? Oricum “scop inalt” nu e chiar o alegere fericita. Hitler chiar si-a atins un scop inalt.
De-a lungul maturitatii mele am observat ca aceste teluri se tocesc incet, incet, pana ajung sa fie simple probleme zilnice. Telul vietii mele la 14 ani era sa deschid un azil de pisici si caini, astfel ca pe strada sa nu mai sufere nimeni. O Doamne, cu greu dar am reusit, am o pisica, nu ii vagaboanda, e de le Real.Am salvat-o de la Real!

3. Relatii sanatoase
Hahahahahahahahahahaha!
foarte adevarat, dar ce legatura are cu maturitatea ? Chiar e o caracteristica a maturitatii?

4. Sa fii calm in mijlocul furtunii
Asta da ii important, dar risti sa creada lumea ca de fapt nu ai inteles nimic.
5. Exprima-ti si controleaza-ti emotiile
Un om matur stie sa nu ia nimic in mod personal si, in acelasi timp, el recunoaste si stie sa vorbeasca despre emotiile pe care le simte, ca un lucru normal al vietii sale. Este primul pas spre maturitatea emotionala.
Daca nu iei nimic personal, inseamna, dupa parerea mea, ca esti acea stanca neagra de langa un vechi castel.
Un om matur, dupa parerea mea, nu inseamna decat un om care are o stabilitate emotionala bine definita, are un stil de viata echilibrat sau cel putin organizat; nu face excese sau atunci cand le face isi revine rapid; si-a definit prioritatile, limitele, isi cunoaste suficient de bine propria persoana astfel incat sa fie “stabil” in ciuda “alunecarilor”; si-a dezvoltat moduri de a ataca o situatie noua intr-o maniera care ii face pe ceilalti sa spuna: “e foarte stapan pe sine, echilibrat”. Oricum in ochii oamenilor da impresia unei persoane echilibrate si mature prin comportamentul lipsit de excese. Are mai putine “caderi”, isi revine repede din ele, isi construieste un drum in viata cu rabdare, nu neaparat conservativ, dar intotdeauna legat de o analiza a situatiei. Probabil pentru ca interior si-a rezolvat in mare parte conflictele. S-a calmat, a inteles, a facut curatenie si a integrat in experienta de viata esecurile si succesele trecute. Apropos, nu cred ca exista un astfel de om.

Bun, ok, sunt matura, dar sunt total nepregatita si nu voi fi nici macar in cel din urma ceas, fata in fata cu moartea. Recunosc am fost total nepregatita la prima mea intanire si recunosc voi fi si la ultima!
Sunt doar nepregatita pentru viata!

15
Noi
10

DORA, MONSHER, CARTIANU ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Am scris o carte. Mica. Pentru ca am scris inseamna ca sunt scriitoare, dar asta doar din punct de vedere semantic. Poate cand voi creste mare voi fi scriitoare.

Sambata am stat langa doi mari scriitori si am incercat sa vad care este diferenta intre a fi un scriitor si a fi un scriitor din punct de vedere semantic.

Primul mare scriitor, cel care a fost prima persoana ce mi-a citit cartea si m-a dirijat pe perioada sarcinii, pentru mine este indescifrabil. Nu reusesc sa il citesc, sa vad de unde ii apar emotiile si sentimentele ce mai apoi rasar pe hartia alba. Singurul lucru evident in legatura cu el, este sa citesc pe altii impresia pe care el le-o lasa celor din jur. Respectul, prestanta sa. Si incertitudinea celorlalti in prezenta sa. El este omul care face haina si nu invers.

Oricat de bine am crezut ca m-am ascuns in punctul lui mort, din punct de vedere vizual si nu semantic, m-a lasat o vreme sa fiu confortabila in fiinta mea sociala, apoi a urmat secerarea:

– Dora, mai scrii?

Stiu din nou, ca pentru a mai sta candva confortabil in acel areal, va mai trebui sa scriu, va mai trebui sa dau tot ce am mai bun in mine.

Apoi a urmat lansarea de carte a unui alt mare scriitor, pe care aveam marea bucurie sa nu il cunosc de loc, sa fie o pagina alba pentru mine. Aveam atatea de studiat la el: postura, privirea, ticuri.

Am privit si publicul, pentru a afla mai multe despre scriitor. Cartea este despre Ceausescu, asa ca am gasit normal ca o buna parte din public sa fie persoane in varsta, cu un aer militar invechit, spatele drept si parul alb ce doreau sa dea autenticitate istoriei descrise in carte. Nu mi s-a parut normal sa gasesc tinere visatoare si suspinatoare, a caror intreaga viata curge in versuri si lacrimi, strangand la piept un exemplar insectar al unor zile cumplite, o carte prin ale carei pagini stau intinsi oameni impuscati.

In jurul marelui scriitor gravitau inalti oameni locali, iar morga lor, stiinta lor, nu iti permitea sa simti ca esti de fapt prezent la un moment fericit, la o lansare, la o nastere. Doar soarele isi permitea sa stea pe geam cu zambetul pe buze.

Am stat la coada pentru autografe, lasandu-i pe altii sa treaca de mine, ascunsa de un mare stalp. Stateam si il priveam pe marele scriitor.

Dupa multa vreme am realizat: este un om normal. Scrie normal, sta normal pe scaun, ii place sa vorbeasca cu oameni normali. Avea un pix foarte normal, desi eu mi-l imaginam cu o penita silitoare.

Stiu ca orice cuvinte le-ar fi adresat, ar fi perturbat o buna perioada cenusia noastra existenta. Dar el, intreba despre origini, despre nume, de fapt despre ultima mandrie care ne-a mai ramas a noastra si neintinata de viata, de coruptie, de mizerie, de politica. Le-a luminat pe rand ziua, rupandu-si cate o raza din aureola lui, fara ca asta sa ii stirbeasca stralucirea. Le-a daruit un moment de liniste si importanta, un moment ce ar putea fi trecut pe pietrele lor de mormant:

– Cu mine a vorbit Cartianu!

Apoi ne-am intors fiecare la cutiuta lui de beton sa rememoram, sa reluam aceste clipe magice oferite simplu si discret de catre un mare om.

Dar eu mai aveam un as in maneca, o dupa masa intreaga in care sa il vad pe marele scriitor ca om, ca om normal.

Eu ma gandesc ca poti sa te comporti normal ca scriitor si lumea sa simta acest normal ca fiind primordial si prioritar, sau poti fi lejer in normalitatea si rutina ta ca om normal, dar sa fii amandoua cu usurinta…..Asta nu cred ca ii usor.

Am stat si am comparat omul care se uita la un stol de porumbei albi, ce se desprindeau grabiti sa dea vestea unei nunti frumoase, a doi oameni cu suflet frumos, cu omul, scriitorul venerat ce asculta atent oamenii ce reuseau cu greu sa teasa o propozitie inteligibila, indoielnic capabila sa nasca interes pe fata unui greu al literaturii romane.

Nu am gasit nici o diferenta. Parerea mea e, ca are puterea sa fie normal, in ambele posturi.

Acuma, de criticat ii usor, ii natural pentru o femeie. Autocritica insa, este dincolo de limita realului. Dar am sa o fac.

Am avut marea placere si onoare…… dar nu am putut spune nici un cuvant.

Jumatatea cerebrala a mea imi urla : vorbeste-i despre cartea ta, expune-te, fa-l sa vrea sa iti citeasca cartea, fa ceva pentru numele lui Dumnezeu!

Dar nu am zis nimic.

Am atatea de spus, dar in acea fanta mica de timp, as fi spus doar predicatele. Asa ca nu am spus nimic si m-am apucat sa scriu, sa descriu ce nu am putut sa spun.

Pentru Sorina si Ovidiu: multumesc!