Arhivă pentru Decembrie 2010

29
Dec
10

Vreau

Vreau un viitor mai bun. Pentru mine, pentru copiii mei.

Vreau ca ce s-a făcut în aceşti ultimi 21 de ani să însemne ceva, un pas mic înainte, dar nu bătutul pasului pe loc.

Vreau să îmi imaginez un viitor dezirabil de către noi toţi, iar asta ar însemna alte mentalităţi.

Vreau o nouă elită intelectuală şi politică.

Vreau o nouă moralitate publică.

Vreau o şcoală nouă, care să pregătească acest viitor.

Vreau o nouă mass media, corectă şi puternică.

Ştiu, că din toate astea, acum, nu există decât vise mijite pe feţele obosite ale românilor. Va trebui să conştientizăm nevoia ca ele să apară, cândva.

Tot ce avem acuma este o speranţă ieftină că, încet, încet, următoarele generaţii vor fi altfel.

Trăim într-o democraţie, dar ea este atât de originală, încât îi căutăm şi acuma un nume.

Trăim ca o naţiune care dispreţuieşte noţiunea de naţiune, o rămăşiţă din tribalitate.

Trăim în permanenţa mocirlei politice.

Trăim într-un coşmar economic continuu.

Ce ne lipseşte?

Un ideal care să ne lege pe toţi, să ne facă să privim în aceeaşi direcţie, dorinţa de a pune umărul, chiar dacă nu ne iubim unii pe alţii.

Coeziune naţională.

Anunțuri
28
Dec
10

Dora şi statul român

„Statul nu este responsabil pentru fiecare cetăţean în parte. Orice român are resurse să-şi poarte singur de grijă”

Traian Băsescu

Ştiu că această declaraţie a fost dată de mai mult timp şi stiu că a deranjat pe mulţi. Poate a fost scoasă din context, dar poate reflectă un adevăr crunt.

Nu am cunoştinţe aprofundate de drept, dar ştiu un lucru: cetăţenii unui stat îl reprezintă aşa precum şi statul îi reprezintă pe cetăţenii săi. Este o dublă legătură fără de care nu pot să existe termenii de stat sau de cetăţean.

Statul trebuie să asigure nevoile cetăţenilor, să urmărească un bine public şi să fie implicat în atingerea intereselor comunităţii pe care o reprezintă.

Preşedintele nostru este democrat liberal.

Liberalismul susţine că fiecare individ este capabil să-şi urmărească propriul scop în viaţă şi să acţioneze în funcţie de resursele de care dispune pentru a-şi îndeplini dorinţele. Statul nu trebuie să-şi propună asigurarea fericirii tuturor cetăţenilor şi, de altfel, nici nu ar putea să ducă la îndeplinire acest deziderat, spun liberalii.

Citind cu atenţie această definiţie, încerc să îl iert pe preşedinte.

Dar, mai sunt şi alte definiţii şi citindu-le starea de confuzie îmi creşte.

1. DEX:

STAT1, state, s.n. 1. Organizaţie politică a clasei economiceşte dominante, care are ca scop apărarea ordinii economice existente şi reprimarea împotriva altor clase;

2. Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere, care constau în posibilitatea de a putea lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere.

3. Definiţia statului contemporan dată de Max Weber

Criteriul fundamental de definire a statului în concepţia lui Weber este mijlocul specific folosit: violenţa. Dezvoltarea conceptului de „stat”, specifică mai ales perioadei moderne, introduce un element nou şi anume „constrângerea legitimă” cu care este asociată puterea politică. Dar diferenţa specifică faţă de alte grupări politice decât statul nu rezidă doar în acest instrument care este violenţa. Caracteristica definitorie a statului nu este monopolizarea violenţei legitime, ci monopolizarea acesteia într-un anumit spaţiu. În Economie et societe, Weber susţine că „o organizare de dominaţie este o organizaţie politică atunci şi atâta timp cât existenţa sa şi validitatea reglementărilor sale sunt garantate în mod continuu în interiorul unui teritoriu geografic determinabil de aplicarea şi de ameninţarea unei constrângeri fizice din partea unei direcţii administrative.”

Am învăţat multe din aceste definiţii, dar am rămas cu un gust amar.

Deci nu mai este vorba de binele public ci „de a putea lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii,  care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere”.

Nu mai este vorba de implicarea în atingerea intereselor comunităţii ci de „apărarea ordinii economice existente şi reprimarea împotriva altor clase”.

Dar despre drepturile şi obligaţiile statului  ce găsim?

În Constituţie scrie foarte clar:

ARTICOLUL 17
Cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.

Intrebarea mea este: dar in ţară? Nuuuuuuuu?

Cetăţenii români se bucură(????) de protecţia statului român, dar aceasta nu este o obligaţie pentru statul nostru şi, oricum nu se referă decât la străinătate.

De ce?

Eu ca şi cetăţean am drepturi şi obligaţii. Multe. Şi sunt vegheate de statul român.

Dar pentru că este vorba de o dublă legătură înseamnă că drepturile mele garantate înseamna obligaţii garantate pentru stat.

Uite dreptul meu privitor la nivelul de trai:

ARTICOLUL 47
(1) Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

Îhî.

Când?

Serios?

Deci este responsabil pentru nivelul nostru de trai?

Deci este responsabil pentru ceva, căci asta doream să demonstrez.

Statul este responsabil pentru fiecare în parte, scrie în Constituţie, nu îi o vorbă în vânt.

Normal că fiecare dintre noi are resurse să se descurce singuri, deoarece Dumnezeu ne-a făcut aşa, nu pentru că ne-o spune preşedintele!


22
Dec
10

Au trecut 21 de ani de la Revoluţie

Au trecut 21 de ani de la Revoluţie.

Noi aşa îi zicem, pentru că suntem uşor de minţit, nu comentăm mult şi acceptăm uşor şi acuma mascarada politică ce ne este servită la orice oră  în mass media.

In sufletele noastre a fost o revoluţie. O mare revoluţie.

Am simţit şi am fost alături de cei care luptau. Problema e că ei nu ştiau pentru ce luptă, nu ştiau că sunt mânaţi ca vitele, doar spre sacrificiu inutil.

Era primul decembrie fără zăpadă, pentru că Dumnezeu era alături de români, dar nu întelegem că, de atunci, fiecare decembrie a fost fără zăpadă, căci,  Dumnezeu insistă să ne arate că treaba nu ne-am terminat-o.

Erau primele zile cu televiziune non stop, primele noastre zile de occidentali, primele zile când eram uniţi cu toţii din voia noastră şi nu a altora, primele zile când credeam că luptăm cu răul din jurul nostru, îl vom învinge şi vom fi izbăviţi.

Ni se spunea că Ceauşescu luptă, strânge armate, dar noi îl vom învinge.

Ne-au minţit, Ceauşescu era ascuns de ei, un biet bătrânel înfrânt, plimbat între cămăruţa în care era închis ziua şi TAB-ul în care stătea noaptea.

Am crezut că l-am învins în luptă dreaptă, voinicescă, dar l-am ucis murdar, în ziua de Crăciun şi am rămas cu mâinile mânjite şi cu sărbătorile murdărite.

Amintiri înflăcărate ale acelor zile, sfâşiate de minciuna lor, pălmuite de statistica crudă a morţilor.

Purtat de avântul nostru revoluţionar, poporul nostru a consimţit la crimă în zile sfinte.

Asta e moştenirea ce le-o lăsăm copiilor noştri: minţiţi şi orbiţi am lăsat revoluţia să ne fie furată, murdărită, am ucis fără judecată, am distrus cu bună ştiinţă orice simbol sau instituţie în care să ne încredem, ne-am pus ochelarii de cai pe ochi văzând doar strălucitorul Apus, ne-am acoperit urechile pentru a auzi doar sunetul banilor, dar cel mai dureros este că ne ţinem gura închisă.

Judecata nu ne-a luat-o nimeni şi ştim ce am făcut atunci, ştim ce am făcut în ăştia 21 de ani, dar nu avem puterea de a deschide gura, de a da drumul la torentul simţirilor noastre oprite din acel decembrie 89 şi până acuma,  să ajunga până la cer, până la Dumnezeu, ca toată lumea să ştie, că nu noi , românii am vrut sau am decis să ucidem. Am vrut să luptăm, am vrut să ne eliberăm, am vrut să fim precum bunicii noştri în război.

Părinţii noştri ne-au sădit în suflet seminţele unei revoluţii nobile, precum a francezilor, iar noi am vândut-o pe 30 de arginţi.

Ne-au lăsat o ţară bună, rea, bogată sau săracă, comunistă sau creştină, iar noi am dezmembrat-o, vândut-o, am fugit din ea, de parcă ea e vinovată de greşelile noastre. Avem tupeul să zicem:

– România este o ţară frumoasă, păcat că este locuită!

Noi suntem generaţia plecată de ruşine şi păcat, suntem cei ce nu au terminat.

Păcat, ne-am vândut ieftin.

20
Dec
10

nelinişti de Crăciun

Stăteam pe hol, în  şcoala fiului, să aştept o hârtie să fie scrisă. Pe două fotolii, doi copii întârziaţi la prima oră, stăteau cuminţi să vină pauza.

– Tu ai fost la judecător? zice băieţelul.

– Nuuuu, încă nu. Numai în ianuarie avem înfăţişare. Pe tine ce te-o întrebat? răspunse fetiţa.

Şocată, mă uit la cei doi.

– În ce clasă sunteţi voi?

– A-ntâia B, zic amândoi în cor.

Îi las în pace să vorbească între ei. Îmi bătea inima de să mi se rupă.

– Da, tatăl tău ce a făcut?

– A spart trei geamuri! zice mândru baiatul.

– Al meu, am crezut că va rupe apartamentul…..eu chiar nu ştiu ce o să îi spun judecătorului.

Nu am mai putut şi am plecat, voi lua acea hârtie mâine, dar toată ziua am stat şi m-am întrebat: doi copii micuţi, zgribuliţi de frig, măcinaţi de problemele părinţilor, cu câteva zile înainte de Crăciun, nu puteau păstra o minimă etichetă socială şi să discute despre gheţuş, despre cadouri, despre vacanţă?

Eu ştiu că copii sunt naivi şi puerili, dar nu puteau să îşi lase problemele de acasă, acolo, când vin la servici?

Dacă ei discută aşa de senin despre aceste probleme, ce discută părinţii lor?

Heeeeeeeei, Moş Crăciun, ce aştepţi, fă o vrajă, dă-le înapoi copilăria, făăăăăă ceva, căci tu eşti ultima lor speranţă!

16
Dec
10

se deschid porţile Raiului

De sărbători, se deschid porţile Raiului şi pleacă, pleacă prea mulţi oameni buni.

De mulţi ani, de prea mulţi ani deja, în jurul meu golul se măreşte şi imi apasă bucuria zăpezii, bucuria Crăciunului, bucuria cadourilor.

Încerc disperată să adaug lipsei de oameni dragi, dar golul creşte cu fiecare an. De fiecare dată mai apăsător.

Când mai dispare câte unul, mă simt ca un ponton din lemn, deasupra unui lac superb înconjurat de brazi, puternic înmiresmaţi, căruia cineva îi taie pilonii. Şi mi-a tăiat atât de mulţi încât, cred că, în curând voi pluti pe acel lac.

Au rămas prea puţini ochi, aici pe acest pământ, în care să mi se oglindească dragostea în timp ce, acolo sus, trupa se întregeşte. Am ajuns să stau cu ochii în cer şi cu inima grea pe pământ.

Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie, delimitată de prezenţa sau pierderea celor dragi, sau venirea altora.

10
Dec
10

Doamne ninge cât mai mult, ninge tot ce ai de nins!

Adormi în lumea ta frământat de griji, înspăimântat de ziua de mâine, apoi, dimineaţa te trezeşti într-o lume mirifică, înecată în alb, în linişte. E o magie! Nedumerit, priveşti în neştire zăpada, simţi calmul, urmăreşti fuga fulgilor de nea, te simţi pur, iertat.

Zgomotele nu se mai aud, vocile sunt acoperite de zăpadă, urmele paşilor la fel şi totul parcă aşteaptă. Parcă toată lumea stă în loc, să ningă.

Ninsoarea înseamnă că nu mai e nimic de spus, că problemele au dispărut, conflictele nu mai există, oamenii amorţesc.

Când ninge, poţi să respiri. Nimeni nu mai oftează, nimeni nu se mai simte apăsat sau presat, umerii se ridica mândri. Toată lumea respiră.

Şi totul e bine, totul e la locul lui. Nu lipseşte nimic şi nimic nu e în plus.

Ninsoarea e mâna blândă a lui Dumnezeu, aşezată încet peste creştetul nostru, peste gura noastră, peste greşelile noastre. Este gândul care te îndeamnă să taci şi să asculţi. Astăzi şi mâine, ninsoarea este cea care te înveleşte noaptea. E cea care te mângâie până adormi. E cea care îţi şterge orice remuşcare. E iertarea care şterge lacrimile.

Neaua se aşterne lin peste mizeriile noastre, peste vrajba noastră, peste zbuciumul nostru, ne eliberează, ne adună împreună pentru admira un fulguşor .

„Eu n-am să mă topesc, spuse Fulguşor. Eu am să zbor şi-am să dansez în aer şi toţi oamenii mă vor aplauda şi se vor aduna să mă vadă cum cad. ”

Ninsoarea e pacea ta sufletească. Problemele îşi pierd din importanţă atunci cand ninge. Dispar inundaţiile, politica, preţurile, bătrânii înfometaţi, copiii părăsiţi, rămâne pacea, colindele suave, speranţa unui an mai bun.

Cum să mai fii nervos sau supărat, trist sau grăbit, plâns sau frămantat când zăpada şterge tot? Am simţit întotdeauna că ninsoarea opreşte oamenii grăbiţi şi supăraţi, pe cei certaţi şi trişti, preocupaţi şi cu ochii umezi. Să fie toată lumea suparată? Să fie chiar atât de multă durere? Pentru că acum nimeni nu mai mişcă.

E atăt de liniste încăt nici gândurile nu mai indrăznesc să se învârtă în mintea ta. Pentru că fulgii de nea se aştern şi peste gândurile tale, şi le amortesc preţ de câteva ore.

Ca într-un glob de zăpadă, fulgii au şters repede urmele paşilor copilăriei mele, intipăriţi pe cărarea vietii. Nu mai ştiu drumul inapoi. Merg din fulg în fulg, mă îmbulgăresc, sunt un munte moale, un om de zăpadă şi caut aromele copilăriei, aud şi acum râsetele noastre în jurul unui om de zăpadă, bocănitul rapid cu patinele în picioare pe trepte în jos, inima strânsă dimineaţa de frica de a nu se fi topit zăpada.

Doamne ninge cât mai mult, ninge tot ce ai de nins!

Fetiţa cu chibrituri

08
Dec
10

Zboruri intre cer si pământ

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

(Adrian Păunescu, Repetabila povară)

Privind un bătrân, văd un om care a trăit. A trăit poate frumos, sau urât, dar a trăit…

Mi-l imaginez tânar, distrându-se precum ne distram noi, iubind, dansând şi glumind…
Il văd acum, înfrigurat şi înfometat, încercând cu greu să îşi ţină spatele drept, apăsat de nevoi şi nedreptăţi, uitându-se în ochii mei având speranţa unei coji de pită. Privirea dreaptă, mâinile muncite tremurând,îndârjirea de a trăi, jena de a te fi deranjat.

La intersecţii, la aproape fiecare semafor, în pieţe, la aproape tot pasul întâlnim zi de zi, zeci, sute de bătrâni care cerşesc. Bătrâni deveniţi de atâta sărăcie fără trecut şi fără viitor, nişte stafii care îşi câştigă existenţa zi de zi, din mila noastră, a tuturor.

Sunt lucruri pe care le vedem adesea şi uităm un lucru trist : şi ei au fost tineri, şi noi vom fi bătrâni.

Ce facem noi cu ei, vom îndura şi noi la fel.

Deseori am văzut bătrâni singuri, trişti, învinşi parcă, de ani ce au trecut peste ei. Rareori am văzut bătrâni senini, zâmbitori.

Îi ţinem în foame şi în frig, îi umilim, îi vizionăm impasibili cum sunt bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini.

Ii scoatem la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai.

Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri.

Dar, ce e cel mai grav, e că nu ii folosim. O fonoteca vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii, e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste.

Fără bătrâni nu există familie, fără bătrâni nu există viitor.

Credinţa o mai poartă doar bătranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

O să ajungă sus, o să îşi tragă sufletul niţel, Dumnezeu le va lua tristeţea şi poverile.

Dar linişte, tot nu vor avea. Căci grija lor, necazul lor, suntem noi.

Şi, vor coborî într-o suflare, ori de câte ori, nouă ne va fi greu, ori de câte ori, ne vom gândi la ei, neliniştiţi şi neîmpăcaţi până nu ne şterg lacrimile şi nu ne alungă durerile, pe această cărare bătătorită, de la Dumnezeu la noi.

Viitor bătrân, ajută-i pe bătrâni!