Posts Tagged ‘cer

16
Dec
10

se deschid porţile Raiului

De sărbători, se deschid porţile Raiului şi pleacă, pleacă prea mulţi oameni buni.

De mulţi ani, de prea mulţi ani deja, în jurul meu golul se măreşte şi imi apasă bucuria zăpezii, bucuria Crăciunului, bucuria cadourilor.

Încerc disperată să adaug lipsei de oameni dragi, dar golul creşte cu fiecare an. De fiecare dată mai apăsător.

Când mai dispare câte unul, mă simt ca un ponton din lemn, deasupra unui lac superb înconjurat de brazi, puternic înmiresmaţi, căruia cineva îi taie pilonii. Şi mi-a tăiat atât de mulţi încât, cred că, în curând voi pluti pe acel lac.

Au rămas prea puţini ochi, aici pe acest pământ, în care să mi se oglindească dragostea în timp ce, acolo sus, trupa se întregeşte. Am ajuns să stau cu ochii în cer şi cu inima grea pe pământ.

Distincţia dintre prezent, trecut şi viitor este doar o iluzie, delimitată de prezenţa sau pierderea celor dragi, sau venirea altora.

Anunțuri
08
Dec
10

Zboruri intre cer si pământ

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

(Adrian Păunescu, Repetabila povară)

Privind un bătrân, văd un om care a trăit. A trăit poate frumos, sau urât, dar a trăit…

Mi-l imaginez tânar, distrându-se precum ne distram noi, iubind, dansând şi glumind…
Il văd acum, înfrigurat şi înfometat, încercând cu greu să îşi ţină spatele drept, apăsat de nevoi şi nedreptăţi, uitându-se în ochii mei având speranţa unei coji de pită. Privirea dreaptă, mâinile muncite tremurând,îndârjirea de a trăi, jena de a te fi deranjat.

La intersecţii, la aproape fiecare semafor, în pieţe, la aproape tot pasul întâlnim zi de zi, zeci, sute de bătrâni care cerşesc. Bătrâni deveniţi de atâta sărăcie fără trecut şi fără viitor, nişte stafii care îşi câştigă existenţa zi de zi, din mila noastră, a tuturor.

Sunt lucruri pe care le vedem adesea şi uităm un lucru trist : şi ei au fost tineri, şi noi vom fi bătrâni.

Ce facem noi cu ei, vom îndura şi noi la fel.

Deseori am văzut bătrâni singuri, trişti, învinşi parcă, de ani ce au trecut peste ei. Rareori am văzut bătrâni senini, zâmbitori.

Îi ţinem în foame şi în frig, îi umilim, îi vizionăm impasibili cum sunt bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini.

Ii scoatem la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai.

Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri.

Dar, ce e cel mai grav, e că nu ii folosim. O fonoteca vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii, e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste.

Fără bătrâni nu există familie, fără bătrâni nu există viitor.

Credinţa o mai poartă doar bătranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

O să ajungă sus, o să îşi tragă sufletul niţel, Dumnezeu le va lua tristeţea şi poverile.

Dar linişte, tot nu vor avea. Căci grija lor, necazul lor, suntem noi.

Şi, vor coborî într-o suflare, ori de câte ori, nouă ne va fi greu, ori de câte ori, ne vom gândi la ei, neliniştiţi şi neîmpăcaţi până nu ne şterg lacrimile şi nu ne alungă durerile, pe această cărare bătătorită, de la Dumnezeu la noi.

Viitor bătrân, ajută-i pe bătrâni!