Posts Tagged ‘copii

03
Dec
10

Munca şi protecţia muncii în România

Am fost la un seminar, pe bani europeni, cu înalţi oaspeţi şi şomeri de un veac, zgribuliţi şi înfometaţi.

Normal că s-a vorbit, iar eu m-am obişnuit să nu mai aud vorbele goale înşirate în propoziţii şi fraze, menite să umple minutele până la pauza de cafea.

Apoi, deodată aud :

– Românii s-au obişnuit să muncească mult şi prost!

Am rămas blocată.

Am analizat fraza.

Greşit doamnă!

Să muncesti mult, este o opţiune personală, o alegere pe care o facem punând în balanţă beneficiile ce le vom primi.

Să munceşti prost, nu este o opţiune personală, nu te obişnuieşti cu asta. Eşti nevoit să o faci, dacă nu eşti plătit corespunzător, daca nu ai pregătirea sau uneltele necesare.

Mă scot din sărite generalizarile astea şi problema cea mare este că sunt false ca premisă şi îţi rămân în cap.

Nu toţi românii muncesc, nu toţi românii muncesc mult, nu toţi românii muncesc prost şi nu stiu cine dă dreptul cuiva să spună aşa o aberaţie.

Da, ne-am obişnuit ca într-o situaţie de comparaţie cu alte popoare, noi să ne umilim, să ne plecăm capul. Intrebarea mea este: câştigăm destul, dacă ne umilim astfel? Merită?

Ştiţi ce am primit ca am participat? O PLASĂ ŞI UN TRICOU!!!!!!!!!!!!

Ok, acum hai sa vorbim despre muncă dar hai să şi glumim.

Este corect să spui protecţia muncii?

De exemplu: am fost la un curs de protecţia muncii.

De ce să o protejăm?

De cine protejăm noi munca? De noi?

O protejăm în ce sens?

Atunci hai să dăm un ordin ca, aidoma protecţiei copilului sau a animalelor, să protejăm munca!

1. Munca va avea dreptul să fie protejată împotriva:

• oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă

• transferului ilicit în străinătate şi a nereturnării

• exploatării economice

• exploatării sexuale şi a violenţei sexuale

• răpirii şi traficării în orice scop şi sub orice formă

• pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante

2. Orice formă de muncă are dreptul la respect.

3. Expoziţiile, spectacolele, filmele care folosesc munca trebuie să îi respecte demnitatea şi să nu comporte violenţă.

4. Nimeni nu are voie sa abandoneze munca.

5. Protecţia şi salvarea muncii trebuie reprezentate la nivelul organizaţiilor guvernamentale.

6. Educaţia şi instruirea publică încă din copilărie trebuie să conducă omul la observarea, întelegerea şi respectarea muncii.

Ar fi multe de zis, despre cum ar trebui să protejăm munca, sau era vorba despre cum trebuie să fim noi protejaţi când muncim?

Anunțuri
24
Noi
10

Dora şi libertatea

N-am trăit mai bine sau mai rău decât copiii de azi. Am trăit. Pe noi ne-a adus barza, şoimi ai patriei, spre comunism în zbor.

Am supravieţuit parizerului în Scânteia, prafului de oua, având ouale în praf. Somnul nostru era păzit de ochiul peştelui de sticlă de pe soba bunicii, îngânând până adormeam „noi in anu 2000”.

Citeam pe ascuns „Căderea Constantinopolelui” şi „Armele lui Krupp”, iar la vedere „Cireşarii” şi Jules Verne.

Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram să ieşim afară. „Mama lu’ Pamela… O lasaţi pe Pamela afară?”

Băieţii îşi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbaliştilor. Jucam fotbal pe terenuri decupate din cartoane, vopsite cu carioca, iar fiecare nasture avea un nume. Îngheţata Polar!

Aveam bara de bătut covoare de lângă bloc, păpuşa Mihaela, gumele de mestecat în care îţi scoteai dinţii. Erau de două tipuri: ţigarete şi lame. Ţigaretele, când le băgai în gură se făceau firimituri şi când se închegau acele particule, îţi trebuiau niste maxilare de dinozaur să poţi mesteca cauciucul ăla. Lamele erau aproape imposibil de mestecat şi parcă erau din sticlă când le băgai în gură: se spărgeau în mii de bucăţele.

Nu aveam Playstation, 99 de canale prin cablu, dolby surround, celulare, calculatoare, chat. Dar aveam prieteni… Verile noastre aveau miros de mare şi gust de aer.

Ne smulgeam numerele matricole cusute pe braţul uniformei şi făceam cozi la filme să vedem „Liceeni” sau „Cel mai fericit dintre pământeni”. Dar nu ştiu cum de s-a întamplat, am reuşit, aşa copii cum eram, să fim fericiti. Câte-o raţie mică, să ajungă la toată lumea…

Noi n-am avut DVD player, jucam „fazan”; cinci minute pe zi, înainte de telejurnal, ne uitam la „Mihaela şi Azorel”, alb-negru. Ne puteam culca la ora zece când se termina programul şi se lua lumina. Aveam Dallas şi Onedin şi”Winnetou” la unguri ( nagyon szép:)). Culmea e ca toata lumea îşi dorea televizor.

Aveam clasoare cu timbre şi aveam sugativă şi pic cu care ne ştergeam singuri greşelile, lingeam cretă şi lipici în cutie albă de plastic cu lopăţică. Ce meseriaş era sa mergi la şcoală cu lumânarea la tine, că se lua curentul.

Ascultam muzica la maguri şi casuri , făceam serate cu sandviciuri aduse pe tavă de acasă. Noi, n-am avut manele!!! Primeam/trimiteam bilete în care ni se cerea/ceream prietenia, completam oracole pline de poze decupate din almanahul „Pentru Patrie”. Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria: ERA FRUMOASĂ COPILĂRIA MEA!

Adidaşii „originali” aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadări, miros de BT, pastă de dinţi Optima cu aromă de banane, bucheţele de ghiocei.

Noi nu aveam pub-uri, aveam majorate şi ascultam AHA şi Depeche Mode şi amestecam CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking până ne îndrăgosteam.

Eram mişto şi faini, niciodată cool.

N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri şi nici internet-cafe-uri, aveam activităţi pionereşti, P.T.A.P., Constitutie, C.S.P . Mie nu-mi pare rău ca l-au împuşcat pe Ceauşescu, imi pare rău că nu i-au împuşcat pe toţi, inclusiv pe ăia care l-au împuşcat pe Ceauşescu .

Autobuzele, cum mi le amintesc eu, erau nişte chestii zgomotoase şi supraaglomerate cu toate uşile deschise, cu un rezervor uriaş de gaz deasupra şi câte un ciorchine de oameni atârnând din fiecare uşă.

Atunci exista sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii. Acum este la fel, da ii spune „making interpersonal connections” sau „forging bussines relations networks”.

Atmosfera cenuşie. Nu am cum reda exact atmosfera asta, pentru cine nu a trăit-o, e imposibil. Dar corespunde cu feeling-ul ăsta deprimant: la ţară, totul era cafeniu şi nămolos, la oraş – cenuşiu şi jegos. Întuneric, frig, magazine triste.

Pe vremea aceea era mai bine să trăiesti în occident, azi ESTE mai bine să trăieşti tot în occident!

Noi n-am trăit mai bine sau mai rau. Am trăit.

Cozi. Imens de multe cozi. Coada e o chestie cu care am facut primii mei paşi de „cetăţean care devine membru al societăţii”. Ne strângeam cu toţii şi stăteam cu rândul, unii se jucau iar cei mai mici stăteau de planton în faţa blocului ca să-i spună mamei unde sunt să vină cu banii sau să mă ia acasă. Era o goană parcă animalică când se „dădea ceva”. Şi acum mai vad la oamenii marcaţi de acel trecut, sticlirea aceea nebună în ochi, să ia orice chestie înaintea celorlalţi şi pe urmă să se bucure parcă de o reuşită vitală. Nu uit cum am stat o zi întreagă la „tacâmuri” şi pe la ora 17 ni s-a spus „nu mai vine maşina azi”!

Atunci nu erau ştirile de la ora 5, ci doar radioşanţul!

Aveam poveşti frumoase: Scufiţa roşie (pentru că era pionieră), Pinnochio (pentru că toţi cântam marile realizări şi le aşteptam să vină), Alb ca zăpada şi cei 7 pitici (pentru că toata lumea îşi indeplinea planul cincinal). Acuma Scufiţa nu mai e rosie, că e de tranziţie sau capitalistă, Albă ca Zăpada are dinţi de aur şi cântă manele cu piticii, iar Prâslea cel voinic recandidează pentru merele de aur.

Nu aveam patinoare artificiale, aveam gheaţă în cameră iarna, de nu puteam deschide uşa de la balcon de gheaţa care se forma pe interior !

Un cartuş de kent pt doctor, salvarea după 70 de ani nu mai venea cu prioritate, astea ţineau de speranţa la viaţa!

Să facem un efort de imaginaţie şi să vedem cu ochii minţii ipotetica Românie comunistă şi ceauşistă a anului 2009. Mai putem?

Mirosul de transpiraţie al vecinilor la coadă, basca ridicată ritmic pentru a aerisi suviţele jilave, linse matematic pe oul perfect.

Ştii ce credeau majoritatea românilor că este revoluţia ? Un lanţ mai lung, un coteţ mai mare şi ceva boabe în blid. Când colo, s-au trezit că libertatea înseamnă altceva. Din când în când, pe gardul rupt, câte un câine bătrân mai ridică piciorul şi marchează teritoriul. Priveşte la ruinele coteţului şi oftează la „vremurile fericite”. Aşa este, era doar o curte mică, cu un gard din scânduri, lanţul avea doar doi metri, dar măcar mai avea parte de o lătură ( rămasă de la porci ), stăpânul îţi mai arunca câte o jumară, mai lingeai blidul … Era o formă de siguranţă. Acuma cainele este bătrân, dar vremurile bune, când stătea toată ziua, fără să facă nimic, nu se vor mai întoarce niciodată.

Cât timp am fost legaţi, nu ştiam că există noţiunea de „liber”. Între timp am aflat şi îmi place aşa. Şi atunci eram liberi. Eram liberi. Liberi să ne uităm pe geam. Liberi să ne mai punem pe noi, încă un pulover, să nu ne fie frig. Liberi să ne îmbrăcăm în uniforme când mergeam la şcoală. Liberi să spunem poezii cu patria şi conducătorul iubit. Liberi să facem muncă patriotică. și chiar încurajaţi.

Ştii ce păţesc păsarile crescute în colivie cărora le dai drumul în libertate, în pădure? Mor. Nevinovate.

Am trăit bine şi, şi atunci şi acuma, ni se tot spune asta!

25
Mar
10

scrisoare de dragoste de la vraji

Sunt aproape sigură că nimeni nu mai scrie prefeţe bune şi sunt absolut convinsă că, oricât de bune-ar fi, nimeni nu le mai citeşte azi… Contează doar coperta, contează titlul .
Am întrebat un licean de la un colegiu naţional prestigios dacă citeşte cărţi (fiindcă şi eu, aidoma chelneriţelor din filmele americane  care declară că sunt actriţe de fapt; şi eu, sunt doar temporar captivă-n trupul acesta anonim de om obişnuit, salariat sau nu; şi-n rest scriu…Mă mai despart cam cinci minute de celebritate dar înainte de a păşi alături de Eminescu în hall of fame-ul scriitoricesc vreau să-mi cunosc target-ul). Adolescentul a răspuns, cu o dezinvoltură ce m-a făcut să-mi înţeleg deplin stupiditatea:  ”normal…normal că nu.”
N-am îndrăznit să mai întreb despre prefaţă…
De fapt, este firească indiferenţa tânărului cu care am vorbit: în România de azi se scriu mai multe  cărţi (prea multe chiar) decât putem citi. Multe sunt proaste, nu merită prefeţe; la fel de multe sunt subbugetate şi-n spiritul sfintei economii, cel ce plăteşte factura la tipografie  renunţă la prefaţă…
În afar-de asta, tot ce trebuie să ştii despre o carte e condensat adesea pe coperta IV: practic, scurt, accesibil. Fără bătaie de cap.
Totuşi, extraterestra (să-i spunem, marghioliţa) m-a rugat să-i scriu o prefaţă. Fiind de pe aceeaşi planetă cu mine, am acceptat.  Spre deosebire de mine ea crede sincer că scrisul e o îndeletnicire nobilă din care se poate trăi. Ce-am mai râs auzind una ca asta! Mai ales că ea vine din domeniul vânzărilor şi se pricepe să pipăie orice piaţă.  Aşa se laudă… o să îşi vândă singură cărţulia m-a ameninţat, că doar a vândut cândva şi cai verzi pe pereţi! Aşa că să nu vă miraţi dacă o extraterestră cu părul roşu explodat vă sună la uşă..
Eu cred că am o explicaţie pentru entuziasmul marghioliţei: când povestea a fost gata, a fost dată unui om important , cărturar cu faimă mare (nu spui cine) care a reuşit s-o laude atât de mult pe debutantă încât a zăpăcit-o… apoi nu s-a mai petrecut nimic.
Stilul poveştii ardelene e foarte simplu. Sincer, pur şi dur. Marghioliţa n-are habar despre pulsul lumii literare, nu vrea în Academie, cred…Avea în ea o poveste cât se poate de reală care bolborosea, clocea şi a trebuit scoasă la suprafaţă. Şi-a făcut deci, sieşi un soi de psihoterapie prin scris şi, iaca, e gata această  poveste ardeleană incredibilă despre o lume obtuză, cu unguri antipatici, mătuşi exportate, o soră-bombă sexuală, tovarăşu’ Nicolae Ceauşescu mult iubitul conducător al ei şi alţi maniaci simpatici…
Tot ce scrie marghioliţa noastră în cartea sa este real, a fost adevărat şi va rămâne aşa. Ai zice că totul a fost scris dintr-o suflare cu pixul “bic”, cu mâna stângă (cea pe care învăţătoarea i-o lega de bancă cu o sfoară ca s-o oblige pe mica nesupusă să nu mai fircălească în oglindă şi să redevină normală)…
Dacă o veţi întreba cine e personajul principal al cărţii, răspunsul va veni la fel de simplu cum îi e scriitura : “biblia”.  Cartea sfântă şi credinţa în numele cărora roşcata a rămas proscrisa familiei…
Dar starea de outcast i-a priit acestui mic rechin rătăcit în lumea atât de reală de la graniţa orientului cu occidentul pentru că după ani a reuşit să îşi reverse atât de sincer, cu atâta putere amarul. E poate de vină şcoala de directori pe care a urmat-o scriitoarea,  e poate de vină spaima de gaborul care a vrut s-o cumpere cu o valiză de aur curat, sau cine ştie?? e poate rodul eficienţei rândăşeşti dobândite în crâşma unui tată impecabil cu costum la dungă şi servietă diplomat…
Marghioliţa şi-a dorit să fie un stindard, stindard,stindard. A luat o palmă de la viaţă. Aşa că n-a mai devenit stindard …S-a botezat şi a crescut. Are copii ei care trebuie să ştie de unde vin, ce sânge curge în vinele lor şi de ce Biblia nu poate ţine niciodată locul iubirii şi căldurii familiei …
…şi marghioliţa a mai aflat ceva scriindu-şi viaţa: şi-a făcut propriul drum: “departe de legile astea absurde ale familiei, eu nu sunt nici maghiară, nici româncă, nici nebotezată(…) nu vreau să trăiesc în alte ţări, dar dacă mă uit mai atent la a mea nu îmi vine nici să rămân…”

Povestea ardeleană are mult umor şi-un soi de haz de necaz robust. E ca o ceapă verde: te face să plângi până te umflă râsul. Sau invers.
E o carte de care m-am îndrăgostit. Şi ştiţi ceva?! Fiecare ar trebui să  muşte fără frică din ceapa asta verde!

SEMNAT : Vrăji