Posts Tagged ‘parizer

24
Noi
10

Dora şi libertatea

N-am trăit mai bine sau mai rău decât copiii de azi. Am trăit. Pe noi ne-a adus barza, şoimi ai patriei, spre comunism în zbor.

Am supravieţuit parizerului în Scânteia, prafului de oua, având ouale în praf. Somnul nostru era păzit de ochiul peştelui de sticlă de pe soba bunicii, îngânând până adormeam „noi in anu 2000”.

Citeam pe ascuns „Căderea Constantinopolelui” şi „Armele lui Krupp”, iar la vedere „Cireşarii” şi Jules Verne.

Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram să ieşim afară. „Mama lu’ Pamela… O lasaţi pe Pamela afară?”

Băieţii îşi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbaliştilor. Jucam fotbal pe terenuri decupate din cartoane, vopsite cu carioca, iar fiecare nasture avea un nume. Îngheţata Polar!

Aveam bara de bătut covoare de lângă bloc, păpuşa Mihaela, gumele de mestecat în care îţi scoteai dinţii. Erau de două tipuri: ţigarete şi lame. Ţigaretele, când le băgai în gură se făceau firimituri şi când se închegau acele particule, îţi trebuiau niste maxilare de dinozaur să poţi mesteca cauciucul ăla. Lamele erau aproape imposibil de mestecat şi parcă erau din sticlă când le băgai în gură: se spărgeau în mii de bucăţele.

Nu aveam Playstation, 99 de canale prin cablu, dolby surround, celulare, calculatoare, chat. Dar aveam prieteni… Verile noastre aveau miros de mare şi gust de aer.

Ne smulgeam numerele matricole cusute pe braţul uniformei şi făceam cozi la filme să vedem „Liceeni” sau „Cel mai fericit dintre pământeni”. Dar nu ştiu cum de s-a întamplat, am reuşit, aşa copii cum eram, să fim fericiti. Câte-o raţie mică, să ajungă la toată lumea…

Noi n-am avut DVD player, jucam „fazan”; cinci minute pe zi, înainte de telejurnal, ne uitam la „Mihaela şi Azorel”, alb-negru. Ne puteam culca la ora zece când se termina programul şi se lua lumina. Aveam Dallas şi Onedin şi”Winnetou” la unguri ( nagyon szép:)). Culmea e ca toata lumea îşi dorea televizor.

Aveam clasoare cu timbre şi aveam sugativă şi pic cu care ne ştergeam singuri greşelile, lingeam cretă şi lipici în cutie albă de plastic cu lopăţică. Ce meseriaş era sa mergi la şcoală cu lumânarea la tine, că se lua curentul.

Ascultam muzica la maguri şi casuri , făceam serate cu sandviciuri aduse pe tavă de acasă. Noi, n-am avut manele!!! Primeam/trimiteam bilete în care ni se cerea/ceream prietenia, completam oracole pline de poze decupate din almanahul „Pentru Patrie”. Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria: ERA FRUMOASĂ COPILĂRIA MEA!

Adidaşii „originali” aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadări, miros de BT, pastă de dinţi Optima cu aromă de banane, bucheţele de ghiocei.

Noi nu aveam pub-uri, aveam majorate şi ascultam AHA şi Depeche Mode şi amestecam CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking până ne îndrăgosteam.

Eram mişto şi faini, niciodată cool.

N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri şi nici internet-cafe-uri, aveam activităţi pionereşti, P.T.A.P., Constitutie, C.S.P . Mie nu-mi pare rău ca l-au împuşcat pe Ceauşescu, imi pare rău că nu i-au împuşcat pe toţi, inclusiv pe ăia care l-au împuşcat pe Ceauşescu .

Autobuzele, cum mi le amintesc eu, erau nişte chestii zgomotoase şi supraaglomerate cu toate uşile deschise, cu un rezervor uriaş de gaz deasupra şi câte un ciorchine de oameni atârnând din fiecare uşă.

Atunci exista sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii. Acum este la fel, da ii spune „making interpersonal connections” sau „forging bussines relations networks”.

Atmosfera cenuşie. Nu am cum reda exact atmosfera asta, pentru cine nu a trăit-o, e imposibil. Dar corespunde cu feeling-ul ăsta deprimant: la ţară, totul era cafeniu şi nămolos, la oraş – cenuşiu şi jegos. Întuneric, frig, magazine triste.

Pe vremea aceea era mai bine să trăiesti în occident, azi ESTE mai bine să trăieşti tot în occident!

Noi n-am trăit mai bine sau mai rau. Am trăit.

Cozi. Imens de multe cozi. Coada e o chestie cu care am facut primii mei paşi de „cetăţean care devine membru al societăţii”. Ne strângeam cu toţii şi stăteam cu rândul, unii se jucau iar cei mai mici stăteau de planton în faţa blocului ca să-i spună mamei unde sunt să vină cu banii sau să mă ia acasă. Era o goană parcă animalică când se „dădea ceva”. Şi acum mai vad la oamenii marcaţi de acel trecut, sticlirea aceea nebună în ochi, să ia orice chestie înaintea celorlalţi şi pe urmă să se bucure parcă de o reuşită vitală. Nu uit cum am stat o zi întreagă la „tacâmuri” şi pe la ora 17 ni s-a spus „nu mai vine maşina azi”!

Atunci nu erau ştirile de la ora 5, ci doar radioşanţul!

Aveam poveşti frumoase: Scufiţa roşie (pentru că era pionieră), Pinnochio (pentru că toţi cântam marile realizări şi le aşteptam să vină), Alb ca zăpada şi cei 7 pitici (pentru că toata lumea îşi indeplinea planul cincinal). Acuma Scufiţa nu mai e rosie, că e de tranziţie sau capitalistă, Albă ca Zăpada are dinţi de aur şi cântă manele cu piticii, iar Prâslea cel voinic recandidează pentru merele de aur.

Nu aveam patinoare artificiale, aveam gheaţă în cameră iarna, de nu puteam deschide uşa de la balcon de gheaţa care se forma pe interior !

Un cartuş de kent pt doctor, salvarea după 70 de ani nu mai venea cu prioritate, astea ţineau de speranţa la viaţa!

Să facem un efort de imaginaţie şi să vedem cu ochii minţii ipotetica Românie comunistă şi ceauşistă a anului 2009. Mai putem?

Mirosul de transpiraţie al vecinilor la coadă, basca ridicată ritmic pentru a aerisi suviţele jilave, linse matematic pe oul perfect.

Ştii ce credeau majoritatea românilor că este revoluţia ? Un lanţ mai lung, un coteţ mai mare şi ceva boabe în blid. Când colo, s-au trezit că libertatea înseamnă altceva. Din când în când, pe gardul rupt, câte un câine bătrân mai ridică piciorul şi marchează teritoriul. Priveşte la ruinele coteţului şi oftează la „vremurile fericite”. Aşa este, era doar o curte mică, cu un gard din scânduri, lanţul avea doar doi metri, dar măcar mai avea parte de o lătură ( rămasă de la porci ), stăpânul îţi mai arunca câte o jumară, mai lingeai blidul … Era o formă de siguranţă. Acuma cainele este bătrân, dar vremurile bune, când stătea toată ziua, fără să facă nimic, nu se vor mai întoarce niciodată.

Cât timp am fost legaţi, nu ştiam că există noţiunea de „liber”. Între timp am aflat şi îmi place aşa. Şi atunci eram liberi. Eram liberi. Liberi să ne uităm pe geam. Liberi să ne mai punem pe noi, încă un pulover, să nu ne fie frig. Liberi să ne îmbrăcăm în uniforme când mergeam la şcoală. Liberi să spunem poezii cu patria şi conducătorul iubit. Liberi să facem muncă patriotică. și chiar încurajaţi.

Ştii ce păţesc păsarile crescute în colivie cărora le dai drumul în libertate, în pădure? Mor. Nevinovate.

Am trăit bine şi, şi atunci şi acuma, ni se tot spune asta!

Anunțuri