Archive Page 2

08
Dec
10

Zboruri intre cer si pământ

Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga…

(Adrian Păunescu, Repetabila povară)

Privind un bătrân, văd un om care a trăit. A trăit poate frumos, sau urât, dar a trăit…

Mi-l imaginez tânar, distrându-se precum ne distram noi, iubind, dansând şi glumind…
Il văd acum, înfrigurat şi înfometat, încercând cu greu să îşi ţină spatele drept, apăsat de nevoi şi nedreptăţi, uitându-se în ochii mei având speranţa unei coji de pită. Privirea dreaptă, mâinile muncite tremurând,îndârjirea de a trăi, jena de a te fi deranjat.

La intersecţii, la aproape fiecare semafor, în pieţe, la aproape tot pasul întâlnim zi de zi, zeci, sute de bătrâni care cerşesc. Bătrâni deveniţi de atâta sărăcie fără trecut şi fără viitor, nişte stafii care îşi câştigă existenţa zi de zi, din mila noastră, a tuturor.

Sunt lucruri pe care le vedem adesea şi uităm un lucru trist : şi ei au fost tineri, şi noi vom fi bătrâni.

Ce facem noi cu ei, vom îndura şi noi la fel.

Deseori am văzut bătrâni singuri, trişti, învinşi parcă, de ani ce au trecut peste ei. Rareori am văzut bătrâni senini, zâmbitori.

Îi ţinem în foame şi în frig, îi umilim, îi vizionăm impasibili cum sunt bruscaţi de funcţionari, uitaţi de copii, călcaţi de maşini.

Ii scoatem la vot, ca vitele, momiţi cu un kil de ulei sau de mălai.

Vite slabe, flămânde şi bătute, asta au ajuns bătrânii noştri.

Dar, ce e cel mai grav, e că nu ii folosim. O fonoteca vie de experienţă şi înţelepciune a unei generaţii care a trăit atâtea grozăvii, e ştearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste.

Fără bătrâni nu există familie, fără bătrâni nu există viitor.

Credinţa o mai poartă doar bătranii, câţi mai sunt, cât mai sunt. Când or să moară oamenii ăştia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.

O să ajungă sus, o să îşi tragă sufletul niţel, Dumnezeu le va lua tristeţea şi poverile.

Dar linişte, tot nu vor avea. Căci grija lor, necazul lor, suntem noi.

Şi, vor coborî într-o suflare, ori de câte ori, nouă ne va fi greu, ori de câte ori, ne vom gândi la ei, neliniştiţi şi neîmpăcaţi până nu ne şterg lacrimile şi nu ne alungă durerile, pe această cărare bătătorită, de la Dumnezeu la noi.

Viitor bătrân, ajută-i pe bătrâni!

Anunțuri
03
Dec
10

Munca şi protecţia muncii în România

Am fost la un seminar, pe bani europeni, cu înalţi oaspeţi şi şomeri de un veac, zgribuliţi şi înfometaţi.

Normal că s-a vorbit, iar eu m-am obişnuit să nu mai aud vorbele goale înşirate în propoziţii şi fraze, menite să umple minutele până la pauza de cafea.

Apoi, deodată aud :

– Românii s-au obişnuit să muncească mult şi prost!

Am rămas blocată.

Am analizat fraza.

Greşit doamnă!

Să muncesti mult, este o opţiune personală, o alegere pe care o facem punând în balanţă beneficiile ce le vom primi.

Să munceşti prost, nu este o opţiune personală, nu te obişnuieşti cu asta. Eşti nevoit să o faci, dacă nu eşti plătit corespunzător, daca nu ai pregătirea sau uneltele necesare.

Mă scot din sărite generalizarile astea şi problema cea mare este că sunt false ca premisă şi îţi rămân în cap.

Nu toţi românii muncesc, nu toţi românii muncesc mult, nu toţi românii muncesc prost şi nu stiu cine dă dreptul cuiva să spună aşa o aberaţie.

Da, ne-am obişnuit ca într-o situaţie de comparaţie cu alte popoare, noi să ne umilim, să ne plecăm capul. Intrebarea mea este: câştigăm destul, dacă ne umilim astfel? Merită?

Ştiţi ce am primit ca am participat? O PLASĂ ŞI UN TRICOU!!!!!!!!!!!!

Ok, acum hai sa vorbim despre muncă dar hai să şi glumim.

Este corect să spui protecţia muncii?

De exemplu: am fost la un curs de protecţia muncii.

De ce să o protejăm?

De cine protejăm noi munca? De noi?

O protejăm în ce sens?

Atunci hai să dăm un ordin ca, aidoma protecţiei copilului sau a animalelor, să protejăm munca!

1. Munca va avea dreptul să fie protejată împotriva:

• oricăror forme de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă

• transferului ilicit în străinătate şi a nereturnării

• exploatării economice

• exploatării sexuale şi a violenţei sexuale

• răpirii şi traficării în orice scop şi sub orice formă

• pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante

2. Orice formă de muncă are dreptul la respect.

3. Expoziţiile, spectacolele, filmele care folosesc munca trebuie să îi respecte demnitatea şi să nu comporte violenţă.

4. Nimeni nu are voie sa abandoneze munca.

5. Protecţia şi salvarea muncii trebuie reprezentate la nivelul organizaţiilor guvernamentale.

6. Educaţia şi instruirea publică încă din copilărie trebuie să conducă omul la observarea, întelegerea şi respectarea muncii.

Ar fi multe de zis, despre cum ar trebui să protejăm munca, sau era vorba despre cum trebuie să fim noi protejaţi când muncim?

02
Dec
10

Şi, a fost 1 Decembrie….

La Baia Mare, ca niciunde altundeva, 1 Decembrie a fost în 30 Noiembrie.

Întrebare către oglindă:

– De ce, mamă, de ce în 30 Noiembrie?

Un răspuns, logic, după părerea mea ar fi, ca pe 1 Decembrie suntem toţi liberi. Nu? Adică şi organizatorii şi organizaţii!

Da, totuşi, am întrebat pe cineva mai educat ca şi oglinda mea, iar răspunsul m-a înţepenit:

-Azi (30 nov) ne bucurăm, iar mâine plângem. Nu se poate să le facem pe amândouă, în aceeaşi zi! Azi cântăm şi dansăm Hora Unirii, mâine depunem coroane!

Ok, am zis, dar mai era o întrebare în capul meu, care mai bine că a rămas nerostită.

-Dar ungurii, aia care protestează la Budapesta, ei plâng în 30 şi râd in 1?

No, şi merem mai departe.

Era seară, era frig, erau multe personalităţi, eram importanţi cu toţii.

Primul român al judeţului nu era, precum era să aflu a doua zi că nici Primul Român al Ţării nu a fost, prezent.

Aşa că, următorii ca importanţă, după Primul român al judeţului, conform votului poporului, adică doi maghiari, au ţinut spiciurile. Nagyon szép!

S-au cântat multe cântece despre noi, românii, ce suntem, cum facem; imnul, să ne zică, din nou să ne deşteptăm, dar cred, din nou degeaba, dar un cântec a lipsit, deşi toată lumea îl simţea prezent, un cântec vechi ce ne aduce aminte să mai trecem, din când în când, Carpaţii. Nu doar pentru a merge la mare, sau ca ceilalţi să meargă la Predeal, nu, pentru alte treburi.

Au dansat mulţi copii îngheţaţi, mulţi adulţi au cântat, şi, foarte important, în loc de paradă militară, am avut parte de o demonstraţie de karate. Cam ca nuca în perete. Ok, ne mândrim cu ei, sunt ai noştri, sunt campioni, dar dacă le venea ideea să bage un moment de oină, cum vi se părea?

Papilele mele gustative sunt româneşti, aşa că, le-am întrebat cum vor să sărbătorescă ziua naţională. Răspunsul lor a fost prompt:

-Bagă Dora la meseeee!

Şi am făcut o treabă bună.

Pe când se bucura şi burta mea românească de eveniment, mi-a trecut o chestie prin cap: E post! Ai păcătuit! Ai băgat carne în gură!

Cum se poate ca în cea mai importantă zi a românilor, să nu fie voie să îţi bucuri simţurile?

Păi trebuie să alegi, între a fi un bun român şi a fi un bun creştin?

De ce ne dăm singuri peste deşte?

Ăi cu care ne luptarăm, de acuma sărbătorim, de ce nu au asemenea dileme?

Io, anul ăsta am sărbătorit, şi eu şi burta mea, la anul n-oi mai sărbători şi voi ţine post. Aşa voi fi mai câştigată?

Nu v-aţi săturat sa sărbătoriţi cu burta goală, sau să o faceţi pe ascuns ştiind că păcătuiţi?

Aaaaa, şi încă ceva profund românesc, avem instituţii româneşti, pentru că aveau steagul arborat, dar în oraş, pe străzi, pe geamuri, pe maşini vedeai uşor, că în România români, nu mai sunt! Sunt doar oameni.

Eu am înţeles din treaba asta, că România este populată de oameni, nu este pustie, poate într-o zi, cei ce vor mai fi aici, vor hotărî ce vor să fie, şi o vor arăta cu mândrie. Sau poate nu va mai fi nimeni aici.

Dar, vă rog eu mult, hotărâţi-vă cât trăiesc eu, să prind, vă rog eu mult, din nou,  acest moment.

30
Noi
10

Lista de lucruri fără de care nu aş putea emigra

Lista de lucruri fără de care nu aş putea emigra şi de ce:

1. Paşaportul – ca am poză faină în el

2. Săpun Cheia- să nu creadă ăia că suntem nespălaţi

3. Ciocolata Rom- clar de ce

4. Muzica – Iris, Compact, Chilian, Dan Spătaru – drumurile noastre toate…..

5. Măcar un detz de pălincă de Maramu, pentru zile bune

6. Deodorant Farmec 13, că ei au Dior şi altele

7. Chiloţi tetra – clasici, pentru zile negre

8. Slană, brânză telemea, ceapă, tot pentru zile negre

9. Poza mea în clasa a I-a, pentru ca eram frumoasă, de aia

10. Macrameurile mamei, să vadă că avem cultură

11. Un caiet dictando şi unul studentesc, să am în ce scrie

12. Dacia Logan, că îi cea mai tare din parcare

13. Tot ghinionul ce l-am avut şi în România, că îi sticky şi oricum vine şi singur

14. Povestiri Istorice- pentru copii şi şcolari- şoimi ai patriei şi pionieri, pentru copii mei,

15. Ţigări ieftine din Ucraina, măcar un bax,

16. Carnetul roşu de partid a lui tata,

17.Prietenii, că la nevoie se cunosc, şi la bine şi la rău,

18.Peştele de pe macrameu… no, era sa îl uit!

19.Poza de la nunta bunicii, că părinţii nu şi-au făcut, pentru a vedea tot timpul de unde vin şi încotro mă duc,

20.Rochia mea de mireasă şi rochiile de gravidă, pentru că nu se ştie niciodată.

Tu?

Tu ce ai duce cu tne, doar pentru a fi sigur că îţi păstrezi identitatea naţională, chiar dacă nu asta vrei?

29
Noi
10

Pentru cine stă pe gânduri să emigreze….

Pentru că urmează ziua naţională, am găsit câteva motive pentru a ramâne în România:

1) Pentru că din România poți să pleci, totuși, oricând…Nu te ține nimeni cu forța;

2) Pentru că aici ceilalți sunt gata să împartă cu tine tot ce au: manelele din mașină, gripa din autobuz și nevasta de acasă;

3) Pentru că doar în România  se nasc pui vii!

4) Pentru că doar în România sunt mai multe Jeep-uri decât milionari și mai mulți milionari decât firme;

5) Pentru că doar aici ni se pare firesc să primim fără să oferim ceva în schimb;

6)Pentru că numai în România iarna te poate găsi nepregătit în decembrie;

7) Pentru că România e singura țară în care numai dacă privești la cei care muncesc, primești un spor de spectator numit „indemnizație de conducere”;

8) Pentru că doar aici te poţi bucura în orice clipă de ospitalitatea proverbială a poporului român. De pildă, în trafic toată lumea vrea să-ţi cunoască mama şi să-ţi iubească copiii, morţii şi sfinţii;

9) Pentru că suntem singurul neam la care „hoțule” este o vorbă de alint;

10) Pentru că doar aici putem vorbi urât de unguri, bulgari, evrei, olteni, moldoveni, ardeleni… și să fim considerați haioși în același timp;

11) Pentru că în România iarna nu ii ca vara;

12) Pentru că aici cineva se poate numi Simona Sensual, fără să fie neapărat actriţă porno;

13) Pentru ca avem mai multe Silicon Valley, dar nu între două dealuri din California, ci intre doua țâțe din Dorobanți;

14) Pentru că aici poți să devii șofer, fără să dai vreun examen;

15) Pentru că numai în România se poate organiza campionatul mondial de 3000 km slalom printre obstacole (căruțe, gropi, câini morți de foame,  morți de beți);

16) Pentru că pe meleagurile românești zăpada este considerată sfântă, numai pentru că a picat din cer… Odată aşezată pe şosea, o lună de zile nu o mai atinge nimeni;

17) Pentru că în România se iau pauze înainte de a incepe munca;

18) Pentru că românii sunt foarte atașați de noțiunea de politețe. Atât de atașați, încât, de pildă, le este foarte greu să dea de la ei un simplu „bună ziua”;

19) Pentru că doar aici parfumul se cumpară dupa nume, nu după miros;

20) Pentru că atunci cind toate locurile din iad vor fi ocupate, România va deveni destinația de rezervă. Cei care rămân aici vor fi scutiți de cheltuielile de transport.

25
Noi
10

Dora şi “Tricoloru lu’ peşte e o cârpa din 3 culori.”

Dora şi “Tricoloru lu’ peşte e o cârpa din 3 culori.”

Departe de mine gândul ca aş fi o patrioată. Pentru a fi asta , trebuie să faci ceva semnificativ pentru patria ta. Şi totuşi mă gândesc cât de uşor, noi românii, poate şi alţii, nu ştiu, luăm peste picior câteva lucruri care ne marchează diferit  în faţa celorlalţi.

Tricolorul este un simbol, un simbol a ceea ce am fost, sau vrem să gândim că am fost, un simbol despre ce suntem acuma, sau ne dorim să devenim.

Este doar un simbol, de noi depinde dacă el flutură în mâinile noastre, sau este o cârpă în trei culori.

Este un simbol al acceptării: ne acceptăm istoria, ne acceptăm prezentul, mergem mai departe şi facem ceva împreună.

Este un dar ce ne-a fost lăsat, cu speranţă sau nu, pe care îl tinem noi acuma în mâini şi depinde doar de noi, dacă cei ce îl vor primi vor simţi ceva când il vor vedea fluturând.

Este poate adevărat, că în aceste timpuri, sunt oameni care nu simt că acest simbol îi reprezintă, dar cred că acest lucru nu este vina tricolorului, ci vina noastră, doar a noastră.

Ştiu că mulţi, de-a lungul istoriei au facut propagandă peste el, dar ştiu că el a avut şi are puterea de a lăsa aceste lucruri să curgă , fluturând netulburat. Este treaba noastră să ştergem aceste neguri din jurul lui şi să ii atribuim o valoare reală, direct legată de ceea ce suntem noi acum.

Şi atunci tricolorul va flutura din nou, vesel, vechi şi totuşi nou.

Deci, dacă spui ca eşti român şi simţi ceva pentru această cârpă pentru unii, tricolor pentru alţii, atunci fii român chiar dacă asta, acum, doare!

Dacă nu, hai să le ştergem pe toate, toate şi să fim singurul stat din lume fără steag, fără stemă, fără nimic. Hai să fim inexistenţi!

Din păcate între aceste două lucruri nu există un compromis, nu poţi spune că eşti român şi să spui că steagul îi o cârpă, sau că eşti din alt colţ al universului şi îţi tresaltă inima de bucurie ca vezi steagul român.

24
Noi
10

Dora şi libertatea

N-am trăit mai bine sau mai rău decât copiii de azi. Am trăit. Pe noi ne-a adus barza, şoimi ai patriei, spre comunism în zbor.

Am supravieţuit parizerului în Scânteia, prafului de oua, având ouale în praf. Somnul nostru era păzit de ochiul peştelui de sticlă de pe soba bunicii, îngânând până adormeam „noi in anu 2000”.

Citeam pe ascuns „Căderea Constantinopolelui” şi „Armele lui Krupp”, iar la vedere „Cireşarii” şi Jules Verne.

Noi nu ne trimiteam SMS-uri, ne fluieram să ieşim afară. „Mama lu’ Pamela… O lasaţi pe Pamela afară?”

Băieţii îşi scriau cu pixul pe tricouri numele fotbaliştilor. Jucam fotbal pe terenuri decupate din cartoane, vopsite cu carioca, iar fiecare nasture avea un nume. Îngheţata Polar!

Aveam bara de bătut covoare de lângă bloc, păpuşa Mihaela, gumele de mestecat în care îţi scoteai dinţii. Erau de două tipuri: ţigarete şi lame. Ţigaretele, când le băgai în gură se făceau firimituri şi când se închegau acele particule, îţi trebuiau niste maxilare de dinozaur să poţi mesteca cauciucul ăla. Lamele erau aproape imposibil de mestecat şi parcă erau din sticlă când le băgai în gură: se spărgeau în mii de bucăţele.

Nu aveam Playstation, 99 de canale prin cablu, dolby surround, celulare, calculatoare, chat. Dar aveam prieteni… Verile noastre aveau miros de mare şi gust de aer.

Ne smulgeam numerele matricole cusute pe braţul uniformei şi făceam cozi la filme să vedem „Liceeni” sau „Cel mai fericit dintre pământeni”. Dar nu ştiu cum de s-a întamplat, am reuşit, aşa copii cum eram, să fim fericiti. Câte-o raţie mică, să ajungă la toată lumea…

Noi n-am avut DVD player, jucam „fazan”; cinci minute pe zi, înainte de telejurnal, ne uitam la „Mihaela şi Azorel”, alb-negru. Ne puteam culca la ora zece când se termina programul şi se lua lumina. Aveam Dallas şi Onedin şi”Winnetou” la unguri ( nagyon szép:)). Culmea e ca toata lumea îşi dorea televizor.

Aveam clasoare cu timbre şi aveam sugativă şi pic cu care ne ştergeam singuri greşelile, lingeam cretă şi lipici în cutie albă de plastic cu lopăţică. Ce meseriaş era sa mergi la şcoală cu lumânarea la tine, că se lua curentul.

Ascultam muzica la maguri şi casuri , făceam serate cu sandviciuri aduse pe tavă de acasă. Noi, n-am avut manele!!! Primeam/trimiteam bilete în care ni se cerea/ceream prietenia, completam oracole pline de poze decupate din almanahul „Pentru Patrie”. Din oceanul Pacific, a ieşit un peşte mic, şi pe coada lui scria: ERA FRUMOASĂ COPILĂRIA MEA!

Adidaşii „originali” aveau trei dungi laterale, iar scurtele evadări, miros de BT, pastă de dinţi Optima cu aromă de banane, bucheţele de ghiocei.

Noi nu aveam pub-uri, aveam majorate şi ascultam AHA şi Depeche Mode şi amestecam CC Catch cu bluzurile de la Modern Talking până ne îndrăgosteam.

Eram mişto şi faini, niciodată cool.

N-aveam baby-sitter, n-aveam after-school-uri şi nici internet-cafe-uri, aveam activităţi pionereşti, P.T.A.P., Constitutie, C.S.P . Mie nu-mi pare rău ca l-au împuşcat pe Ceauşescu, imi pare rău că nu i-au împuşcat pe toţi, inclusiv pe ăia care l-au împuşcat pe Ceauşescu .

Autobuzele, cum mi le amintesc eu, erau nişte chestii zgomotoase şi supraaglomerate cu toate uşile deschise, cu un rezervor uriaş de gaz deasupra şi câte un ciorchine de oameni atârnând din fiecare uşă.

Atunci exista sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii. Acum este la fel, da ii spune „making interpersonal connections” sau „forging bussines relations networks”.

Atmosfera cenuşie. Nu am cum reda exact atmosfera asta, pentru cine nu a trăit-o, e imposibil. Dar corespunde cu feeling-ul ăsta deprimant: la ţară, totul era cafeniu şi nămolos, la oraş – cenuşiu şi jegos. Întuneric, frig, magazine triste.

Pe vremea aceea era mai bine să trăiesti în occident, azi ESTE mai bine să trăieşti tot în occident!

Noi n-am trăit mai bine sau mai rau. Am trăit.

Cozi. Imens de multe cozi. Coada e o chestie cu care am facut primii mei paşi de „cetăţean care devine membru al societăţii”. Ne strângeam cu toţii şi stăteam cu rândul, unii se jucau iar cei mai mici stăteau de planton în faţa blocului ca să-i spună mamei unde sunt să vină cu banii sau să mă ia acasă. Era o goană parcă animalică când se „dădea ceva”. Şi acum mai vad la oamenii marcaţi de acel trecut, sticlirea aceea nebună în ochi, să ia orice chestie înaintea celorlalţi şi pe urmă să se bucure parcă de o reuşită vitală. Nu uit cum am stat o zi întreagă la „tacâmuri” şi pe la ora 17 ni s-a spus „nu mai vine maşina azi”!

Atunci nu erau ştirile de la ora 5, ci doar radioşanţul!

Aveam poveşti frumoase: Scufiţa roşie (pentru că era pionieră), Pinnochio (pentru că toţi cântam marile realizări şi le aşteptam să vină), Alb ca zăpada şi cei 7 pitici (pentru că toata lumea îşi indeplinea planul cincinal). Acuma Scufiţa nu mai e rosie, că e de tranziţie sau capitalistă, Albă ca Zăpada are dinţi de aur şi cântă manele cu piticii, iar Prâslea cel voinic recandidează pentru merele de aur.

Nu aveam patinoare artificiale, aveam gheaţă în cameră iarna, de nu puteam deschide uşa de la balcon de gheaţa care se forma pe interior !

Un cartuş de kent pt doctor, salvarea după 70 de ani nu mai venea cu prioritate, astea ţineau de speranţa la viaţa!

Să facem un efort de imaginaţie şi să vedem cu ochii minţii ipotetica Românie comunistă şi ceauşistă a anului 2009. Mai putem?

Mirosul de transpiraţie al vecinilor la coadă, basca ridicată ritmic pentru a aerisi suviţele jilave, linse matematic pe oul perfect.

Ştii ce credeau majoritatea românilor că este revoluţia ? Un lanţ mai lung, un coteţ mai mare şi ceva boabe în blid. Când colo, s-au trezit că libertatea înseamnă altceva. Din când în când, pe gardul rupt, câte un câine bătrân mai ridică piciorul şi marchează teritoriul. Priveşte la ruinele coteţului şi oftează la „vremurile fericite”. Aşa este, era doar o curte mică, cu un gard din scânduri, lanţul avea doar doi metri, dar măcar mai avea parte de o lătură ( rămasă de la porci ), stăpânul îţi mai arunca câte o jumară, mai lingeai blidul … Era o formă de siguranţă. Acuma cainele este bătrân, dar vremurile bune, când stătea toată ziua, fără să facă nimic, nu se vor mai întoarce niciodată.

Cât timp am fost legaţi, nu ştiam că există noţiunea de „liber”. Între timp am aflat şi îmi place aşa. Şi atunci eram liberi. Eram liberi. Liberi să ne uităm pe geam. Liberi să ne mai punem pe noi, încă un pulover, să nu ne fie frig. Liberi să ne îmbrăcăm în uniforme când mergeam la şcoală. Liberi să spunem poezii cu patria şi conducătorul iubit. Liberi să facem muncă patriotică. și chiar încurajaţi.

Ştii ce păţesc păsarile crescute în colivie cărora le dai drumul în libertate, în pădure? Mor. Nevinovate.

Am trăit bine şi, şi atunci şi acuma, ni se tot spune asta!